Cleopatra David

Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta. Să explic. Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină. Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șans...

Viața unui artist care își construiește proiectele de la zero este ocupată, în mare parte, cu scrisul cererilor de finanțare și cu… acceptarea respingerilor. Partea de redactare a formularelor complicate pentru finanțatori, mai ales pentru cei din România, îți poate lua zile și nopți și te epuizează neuron cu neuron. Iar eu sunt genul de om care, atunci când se lovește de o problemă, vrea să o rezolve pentru întreaga comunitate. Una peste alta, în urma unui apel lansat de Ministerul Culturii, am devenit membru al Consiliului AFCN. Detalii  aici Am început deja lucrul și îmi doresc să contribui la eficientizarea activității instituției și la creșterea valorii proiectelor culturale. Dacă aveți propuneri sau sugestii pentru îmbunătățirea vreunui aspect, aștept ideile voastre pe email. Dar să revenim la muzică . Recitalul va avea loc pe 25 martie, la ora 17.30, în foyerul Bibliotecii Metropolitane București (Sediul central Mihail Sadoveanu, etajul 1), în cadrul programul...

La mulți ani! Am încheiat anul trecut cu un proiect educativ început în Grecia, urmat de un concert la București. Am început 2026 cu episodul al doilea din  Pairing for Sharing , proiect inițiat de Situl Arheologic din Nemea în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu”, care a intrat acum în linie dreaptă. Cofinanțată de Comisia Europeană, prin Biroul Mărcii Patrimoniului European, inițiativa se află în etapa de transformare a ideilor în activități educative dedicate adolescenților, menite să îi apropie de patrimoniul cultural. În această săptămână, la Ateneul Român, echipele Asociației Diadrasis, ale Departamentului de Istorie Antică din Corint și ale Filarmonicii „George Enescu” au organizat un atelier de lucru pentru elaborarea programelor educaționale, alături de reprezentanți ai Muzeului Municipiului București, Academiei Române, Bibliotecii Metropolitane București și ai mediului educațional (Inspectoratul Școlar General și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”).     ...

„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann . Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare. Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public. Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem di...

Deși ultimele luni au trecut fără o prezență constantă pe blog, activitatea artistică și profesională a continuat într-un ritm susținut. Au fost concerte în țară și în străinătate, a fost cercetare, redactarea de proiecte culturale și participarea la conferințe de specialitate. Finalul de an aduce, la rândul său, o serie de evenimente și colaborări interesante 28 noiembrie, ora 17.00 – Craiova La Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” Dolj va avea loc deschiderea expoziției foto-documentare „Pictura lui William Blake în lumina Sahaja Yoga” , realizată de Carol și Luis Garrido (Marea Britanie). Expoziția este prezentată la Craiova chiar de ziua de naștere a poetului, pictorului și vizionarului englez William Blake, după ce a fost inaugurată în România în urmă cu doi ani. Cu această ocazie, voi susține un moment muzical special, interpretând lucrări pe versuri de William Blake, alături de pianistul Cosmin Pătrana . Accesul este gratuit, pe bază de rezervare. 11 decembrie, ...

Este timpul să îmi amintesc de verbele modale și de ordinea ciscumstanțialelor din limba germană, pentru că pe 27 septembrie voi avea bucuria să cânt la Frankfurt într-un eveniment care reunește muzica, dansul și meditația.  Pentru mine, ca soprană, fiecare recital este o întâlnire de suflet cu publicul, dar de această dată miza este și mai profundă: arta ca limbaj universal, expresie a devoțiunii față de Divin, punte între culturi și instrument de diplomație culturală .  Alături de pianista Maria Merson , o artistă cu o carieră internațională impresionantă, vom aduce pe scenă lucrări semnate de marii romantici germani și austrieci – Schubert, Mahler și Brahms . Muzica lor este un spațiu comun al umanității, o dovadă că frumusețea, atunci când este împărtășită, trece dincolo de granițe. Programul serii va fi centrat în jurul Realizării Sinelui, un moment interactiv de meditație  Sahaja Yoga, metoda revoluționară creată de Shri Mataji Nirmala Devi și va fi ...

Cum știi că ai coborât? Nu știi. Regresul și depresia vin printr-un proces lent, aproape insesizabil, așa că nu îți dai seama că nu mai ești acolo unde erai acum trei luni – când emanai bucurie, când entuziasmul marca începutul de zi și când erai o sursă de pace și inspirație pentru alții. În fiecare zi, standardul devine altul, tot mai scăzut. Adaptarea este treptată: corpul și mintea se obișnuiesc cu o realitate nouă, chiar dacă aceasta înseamnă un nivel mai redus de energie, de motivație sau de productivitate. Așa cum cineva se poate obișnui cu o durere cronică până la punctul în care o consideră „normală”, la fel ne putem obișnui cu oboseala, cu gândurile negative sau cu lipsa de sens. Ajungi să stai ore întregi în fața calculatorului, rătăcit printre taskuri. Nu mai ai prieteni, nu mai ai conexiuni autentice, stai pierdut în gândurile tale, ascultând eventual un podcast în speranța că va face munca de recuperare în locul tău. Sunt sigură că toți am trecut prin astfel de momente. ...

Niciodată nu este destulă muzică. Chiar dacă avem Festivalul Enescu – un colos cultural, un produs al mega-industriei muzicale – uneori simțim nevoia de ceva adresat ție și doar ție, ceva „hand-made”. Asta aduce Festivalul AERIAL , inițiat de pianista și compozitoarea Anca Elena : un manifest artistic care nu cere voie să existe și care îndrăznește să își găsească drumul în afara circuitelor oficiale. Am bucuria să fiu invitată în această serie de recitaluri , care se desfășoară între 31 august și 14 septembrie, în locuri cu suflet – Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” și Palatul Mogoșoaia – dar și în spațiul digital, cu o primă audiție online, accesibilă tuturor. Anca Elena, autoarea acestui festival, a decis să transforme o serie de proiecte tratate cu indiferență de instituțiile finanțatoare într-o sărbătoare a libertății artistice. „Muzica nu cere aprobare” – iar acest motto se simte în fiecare program! În această aventură muzicală, ne vom alătura Ancăi două soprane -...

 Oare? Să vedem de unde vine această replică și cine o folosește. Este o interpretare după bunul plac a unui citat din Jung: „Tot ceea ce ne irită la alții ne poate conduce către o înțelegere a noastră înșine.” A, păi e cu totul altceva. În ce condiții suntem iritați de alte persoane? Dacă cineva îți fură lucruri din casă, bani din bancă, și tu te superi și îl numești „hoț” sau chemi poliția, înseamnă că, de fapt, tu ești hoțul, conform interpretării unora? Și alte lucruri mai rele. În colectivitate, de multe ori se produc abuzuri, se încalcă limitele de bun-simț, dar când cei răniți protestează, li se dă replica: „Ce te deranjează la alții este, de fapt, defectul tău.” Iată unde s-a ajuns. Însă este, de fapt, încă un abuz. Da, ce te irită la alții este, de fapt, ceva ce ție îți provoacă o rană. Uneori este nevăzută și nu îți dai seama decât în acea situație. Asta nu înseamnă că abuzatorul trebuie premiat pentru asta sau că devine erou pozitiv. Tot ceva foarte...

Tad Nishkala  de Shri Adi Shankaracharya enumeră tot ce nu suntem în afara Spiritului – partea cea mai profundă a conștiinței, aflată dincolo de rațiune și simțire – și descrie astfel starea ideală a ființei umane realizate spiritual: starea în care nimic nu ne mai poate domina, în care doar observăm, iar Dumnezeu vede prin ochii noștri și rezolvă problemele lumii. Cu toate acestea, nivelul nostru real nu este acolo. Sunt puține persoane care trăiesc efectiv în Turya . Majoritatea suntem încă tridimensionali – materia încă ne domină, iar emoțiile decid pentru noi. Știe cineva cum funcționează marketingul? Eu am învățat. Cuprinde tehnici de persuasiune și ți se spune că nu, nu e manipulare, pentru că clientul este conștient că se află în fața unui text publicitar. Am învățat cum să pescuim: cum să creăm emoție în trei secunde, pentru ca un client să rămână încă 30 în fața clipului nostru, ca să ne cumpere produsul. Am învățat însă ceva și mai important: absolut toate momentele în...

Se spune adesea că o comunitate este ca o familie. Dar, la fel ca orice familie, vine la pachet cu toate imperfecțiunile și conflictele sale. Nimic nu e ideal — și poate că tocmai în imperfecțiune se ascunde autenticitatea. Totuși, rămâne întrebarea: cum arată idealul? Ce înseamnă perfecțiunea? Un răspuns frecvent e că perfecțiunea ar fi un model spiritual, o figură istorică pe care o admirăm. Însă, în mod paradoxal, oamenii tind să se distanțeze exact de acele exemple care i-ar putea transforma cu adevărat. De ce? Poate pentru că idealul, când devine prea real, ne incomodează. Dacă ne uităm puțin în istoria spiritualității, vedem că cele mai ridicole așteptări și reacții au fost față de Iisus Hristos.  De ce nu a fost Iisus acceptat? Pentru că evreii își imaginau un Mesia care să le rezolve problemele care îi preocupau pe ei atunci, în secunda aceea. Își doreau un erou războinic, cum mai avuseseră în trecut – pe Samson, Saul sau David. Cineva care să înlăture dinastia irodia...

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...

Se poate face artă doar pe jumătate? Se poate urca pe scenă fără credință în ceea ce exprimi? Poți participa la proiecte care sunt îndoielnice din punct de vedere artistic doar pentru vizibilitate, conformism sau interes? Sunt întrebări care m-au urmărit ani la rând. Nu ca dileme, ci ca puncte de orientare. Am simțit mereu, instinctiv, că nu pot trăda arta și tot ceea ce înseamnă ea pentru umanitate: adevăr, frumusețe și sens. Am spus uneori „nu” unor contexte care păreau avantajoase. Am refuzat invitații în care valoarea era înlocuită cu zgomot. Am preferat drumul mai lent, dar limpede, în locul compromisului învelit în aplauze. Această poziție nu a fost niciodată despre orgoliu. Ci despre loialitate față de ceva mai înalt decât mine: vocația, misiunea artei, puterea transformatoare a actului artistic autentic. Când am descoperit tex tul „Demnitatea artei” scris de Shri Mataji Nirmala Devi în 1961, am avut o confirmare profundă: ceea ce făceam — și ceea ce refuzam să fac — avea ...

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...

  De câțiva ani încoace, asist tot mai des la o tendință ciudată: glorificarea unor trăsături negative, pe motiv că „așa suntem noi” sau că "nu ne trebuie nouă ce fac intelectualii ăia”. Superficialitatea, mediocritatea, amatorismul, compromisul și kitschul nu mai sunt privite ca derapaje, ci ca fiind acceptabile, chiar demne de promovat. Materialismul, în toată forța lui, își face loc prin aceste manifestări. Când forma contează mai mult decât fondul, când se premiază aparențele și nu esența, e clar că ceva e pe cale să se piardă. Să fim sinceri: chiar dacă un lucru este bine făcut din punct de vedere tehnic, științific sau artistic, nu poți fi mereu sigur de acceptare, succes sau de recunoașterea valorii. Dar dacă este făcut greșit sau cu jumătate de măsură, ai garanția eșecului. De unde vine această confuzie? Am ajuns să ne obișnuim cu puțin și cu prost. Am fost educați, direct sau indirect, într-o cultură a supraviețuirii, nu a calității. Am fost imbecilizați de stalinism...

 Chapter Two: I Thought That... This one's short — and brutal. You know how in grammar lessons we were taught that certain prepositions or expressions introduce the dative or genitive case? Well, “I thought that...” is a special expression. It doesn't introduce a case. It introduces a lie. Examples? “I thought you weren’t hungry, that’s why I didn’t cook.” “I thought you didn’t like romance, that’s why I didn’t bring flowers.” Oh, really? This is the kind of excuse we used to make when we were 10 and trying to escape the last class of the day. “I thought school ended early!” Meanwhile, we were halfway home with a sandwich in our hand and a very guilty conscience. Back then, it was sort of cute. Now? Not so much.  Let’s be honest. If you've hurt someone, neglected a responsibility, or dropped the ball entirely — who’s really going to believe your ridiculous “I thought that...” excuse? You might buy yourself a few seconds by confusing the other person with y...

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...