România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase.
Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și chiar admirați. Într-un caz recent, am văzut cum oameni au abandonat valorile în care pretindeau că cred pentru un avantaj minor, o invitație, un gest superficial. E dureros când conștiința ajunge să fie negociată pentru lucruri atât de banale.
Limitele sănătoase dintre oameni au fost adesea ignorate. S-a ajuns la remarci nepotrivite, atitudini jignitoare, la marginalizarea celor vulnerabili. Când cineva îndrăznește să conteste o formă de autoritate abuzivă, este izolat sau umilit. Am trăit personal acest lucru, într-un moment dificil, când pierderea unui membru al familiei coincidea cu atacuri venite din partea unor oameni care ar fi trebuit să-mi fie aproape. Și totuși... am tăcut.
Da, am tăcut. Am asistat la abuzuri. Am văzut comportamente greșite și nu am intervenit. Mi s-a cerut ajutorul de către oameni răniți, iar eu am făcut prea puțin. De teamă? Din neputință? Din dorința de a păstra o aparență de armonie? Poate toate la un loc. Dar adevărul este că atunci când taci, devii complice.
Tăcerea a devenit, fără să ne dăm seama, un mecanism prin care am întreținut nedreptatea. Tăcerea a permis ca oamenii să fie răniți, marginalizați, tratați incorect. Și este un lucru pe care nu-l mai pot accepta.
Scriu acum nu pentru a judeca, ci pentru a rupe acest cerc al tăcerii. Pentru că doar prin exprimare onestă putem schimba ceva. Fără adevăr, fără curaj, fără responsabilitate, rămânem blocați într-un cerc vicios. Oricât am lucra la aparențe sau la "energie", nimic nu se schimbă dacă atitudinea rămâne aceeași.
Tăcerea duce la tolerarea abuzului. Tolerarea duce la normalizarea imoralității. Iar imoralitatea, în cele din urmă, duce la destrămarea oricărei comunități. Cine e de vină? Nu doar cel care face răul, ci și cel care alege să nu spună nimic.
A venit momentul să ne întrebăm sincer: ce fel de comunitate vrem să construim? Una bazată pe adevăr, respect și curaj? Sau una în care frica, tăcerea și duplicitatea devin normă?
Este timpul pentru o introspecție reală. Pentru mai puțină tăcere. Și mai multă asumare.
Comentarii