Treceți la conținutul principal

Glorificarea mediocrității: iluzia care ne ține pe loc

 

De câțiva ani încoace, asist tot mai des la o tendință ciudată: glorificarea unor trăsături negative, pe motiv că „așa suntem noi” sau că "nu ne trebuie nouă ce fac intelectualii ăia”. Superficialitatea, mediocritatea, amatorismul, compromisul și kitschul nu mai sunt privite ca derapaje, ci ca fiind acceptabile, chiar demne de promovat.

Materialismul, în toată forța lui, își face loc prin aceste manifestări. Când forma contează mai mult decât fondul, când se premiază aparențele și nu esența, e clar că ceva e pe cale să se piardă.

Să fim sinceri: chiar dacă un lucru este bine făcut din punct de vedere tehnic, științific sau artistic, nu poți fi mereu sigur de acceptare, succes sau de recunoașterea valorii. Dar dacă este făcut greșit sau cu jumătate de măsură, ai garanția eșecului.

De unde vine această confuzie?

Am ajuns să ne obișnuim cu puțin și cu prost. Am fost educați, direct sau indirect, într-o cultură a supraviețuirii, nu a calității. Am fost imbecilizați de stalinism. În Revoluția Culturală, singura estetică permisă era portretul lui Mao, iar oamenii erau obligați să-și distrugă până și grădinile.

Locuim în cartiere urâte, mâncăm prost și ne îmbrăcăm neglijent. Ne lăudăm cu tradiții, dar purtăm ii fake, brodate industrial prin Turcia, India sau China.

Avem un guvern pestriț, plin de amatori, oportuniști și personaje îndoielnice. Și da — noi i-am pus acolo, direct sau prin indiferență.

În acest context, în care acceptăm aceste forme de degradare în viața de zi cu zi, nu e de mirare că ne pierdem discernământul. Se estompează linia dintre autentic și fals, între valoare și impostură.

Îmi amintesc că, în studenție, aveam colege extrem de religioase, care țineau post dar fumau. Când le-am întrebat ce sens mai are postul în aceste condiții, mi s-a răspuns: „Cât e, e primit.” Un fel de „merge și așa” sau „dacă nu poți să-i convingi, aburește-i”. Așa am ajuns să ne aburim pe noi înșine — și să credem că putem aburi chiar și divinitatea.


Vă invit pe toți – fără învinovățiri, fără superioritate – la un exercițiu de introspecție sinceră. Să ne uităm atent la viața noastră, la micile și marile obiceiuri, și să vedem unde am făcut compromisuri. Unde al ales superficialitatea, mediocritatea sau amatorismul.  Ce aspect al vieții noastre este definit de  kitsch.

E o invitație la luciditate. La calitate. La adevăr.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Trei fisuri invizibile care destramă comunitățile

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...