Orchestra simfonică şi corul Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti au fost joi, 25 octombrie a.c. protagoniştii unui eveniment inedit ce a avut loc în sala de concerte a Ateneului Român sub bagheta maestrului Horia Andreescu (dirijorul corului Iosif Ion Prunner): pentru 20 de minute, capitala culturală europeană a fost descrisă în limbajul universal al muzicii în Uvertura festivă pe teme săseşti „Sibiu 2007” a compozitorului Dan Dediu.
Lucrarea este accesibilă fără a cădea în capcanele „comercialului”, autorul având marele merit de a apropia publicul meloman de muzica secolului XXI, arătând astfel că arta contemporană poate fi „gustată” şi de nespecialişti.
Orchestra este imensă, postromantică, având sectorul alămurilor şi cel al percuţiei puternic reprezentate. Temele, cântate mai întâi la orchestră, sunt reluate variat împreună cu corul.
Intrarea corului este realizată prin „strigarea” denumirilor oraşelor săseşti din Transilvania: Hermannstadt, Klausenburg, Kronstadt, Mediasch, Mülnbach, Schässburg, apoi este lansată o vocaliză amplă în armonii debussyene; urmează un coral cântat în dialect săsesc, acesta având propria sa muzicalitate, o culoare deosebită de cea a limbii germane literare aşa cum o simţim în liedul romantic sau în creaţia vocal-simfonică. Coralul debutează în unison la vocile grave, dar odată cu intrarea întregului pachet sonor, armoniile devin din ce în ce mai complexe, ajungându-se la suprapunerea unor planuri sonore distincte (aglomerări politonale). Finalul este strălucitor, luminos, subliniat de timbrul alămurilor, prelucrând capul tematic al „Odei bucuriei” din „Simfonia a IX-a” de Beethoven, peste care corul aruncă exclamaţia finală „Sibiu”.
Calitatea interpretării a fost deosebită, dirijorul Horia Andreescu fiind energic, controlând şi echilibrând sonorităţile şi dozajul dinamic. Partitura, deşi a suferit retuşuri până în ultimul moment, nu a pus nici o dificultate corului care, deşi cu numai o săptămână în urmă a cântat pe aceeaşi scenă Requiemul de Verdi sub conducerea expansivului dirijor Misha Katz, a găsit resursele necesare pentru interpretarea acestei lucrări. Registrul este comod pentru o formaţie profesionistă, fără a pune mari probleme de intonaţie. Momentele amuzante nu au lipsit deoarece chiar în momentul atacului se auzeau soneriile telefoanelor mobile din sală.
Seara a continuat cu două lucrări din perioada târzie a romantismului: Concertul pentru două piane şi orchestră de Max Bruch în interpretarea soliştilor Sivan Silver şi Gill Garburg şi Simfonia a II-a de Jan Sibelius, în care din nou partidele de suflători au fost intens solicitate şi unde dirijorul a reuşit să dinamizeze mişcările lente, astfel încât acestea să nu fie percepute ca plictisitoare, greoaie.
Alăturarea unei lucrări contemporane unui program romantic satisface în cazul de faţă nu doar problemele de organizare a orchestrei, ci şi pe cele de ordin muzical, Dan Dediu nefiind un adept al sonorităţilor „stranii”, prioritatea melodiei fiind o constantă a creaţiei sale. Acest concert ar putea constitui impulsul necesar apropierii publicului tânăr de muzica actuală care tinde să devină „elitistă” şi să se adreseze unui cerc de „iniţiaţi”.
Lucrarea este accesibilă fără a cădea în capcanele „comercialului”, autorul având marele merit de a apropia publicul meloman de muzica secolului XXI, arătând astfel că arta contemporană poate fi „gustată” şi de nespecialişti.
Orchestra este imensă, postromantică, având sectorul alămurilor şi cel al percuţiei puternic reprezentate. Temele, cântate mai întâi la orchestră, sunt reluate variat împreună cu corul.
Intrarea corului este realizată prin „strigarea” denumirilor oraşelor săseşti din Transilvania: Hermannstadt, Klausenburg, Kronstadt, Mediasch, Mülnbach, Schässburg, apoi este lansată o vocaliză amplă în armonii debussyene; urmează un coral cântat în dialect săsesc, acesta având propria sa muzicalitate, o culoare deosebită de cea a limbii germane literare aşa cum o simţim în liedul romantic sau în creaţia vocal-simfonică. Coralul debutează în unison la vocile grave, dar odată cu intrarea întregului pachet sonor, armoniile devin din ce în ce mai complexe, ajungându-se la suprapunerea unor planuri sonore distincte (aglomerări politonale). Finalul este strălucitor, luminos, subliniat de timbrul alămurilor, prelucrând capul tematic al „Odei bucuriei” din „Simfonia a IX-a” de Beethoven, peste care corul aruncă exclamaţia finală „Sibiu”.
Calitatea interpretării a fost deosebită, dirijorul Horia Andreescu fiind energic, controlând şi echilibrând sonorităţile şi dozajul dinamic. Partitura, deşi a suferit retuşuri până în ultimul moment, nu a pus nici o dificultate corului care, deşi cu numai o săptămână în urmă a cântat pe aceeaşi scenă Requiemul de Verdi sub conducerea expansivului dirijor Misha Katz, a găsit resursele necesare pentru interpretarea acestei lucrări. Registrul este comod pentru o formaţie profesionistă, fără a pune mari probleme de intonaţie. Momentele amuzante nu au lipsit deoarece chiar în momentul atacului se auzeau soneriile telefoanelor mobile din sală.
Seara a continuat cu două lucrări din perioada târzie a romantismului: Concertul pentru două piane şi orchestră de Max Bruch în interpretarea soliştilor Sivan Silver şi Gill Garburg şi Simfonia a II-a de Jan Sibelius, în care din nou partidele de suflători au fost intens solicitate şi unde dirijorul a reuşit să dinamizeze mişcările lente, astfel încât acestea să nu fie percepute ca plictisitoare, greoaie.
Alăturarea unei lucrări contemporane unui program romantic satisface în cazul de faţă nu doar problemele de organizare a orchestrei, ci şi pe cele de ordin muzical, Dan Dediu nefiind un adept al sonorităţilor „stranii”, prioritatea melodiei fiind o constantă a creaţiei sale. Acest concert ar putea constitui impulsul necesar apropierii publicului tânăr de muzica actuală care tinde să devină „elitistă” şi să se adreseze unui cerc de „iniţiaţi”.
Comentarii