„Requiem”-ul lui Andrew Lloyd Webber a avut premiera bucureşteană joi 14 februarie 2008 (în reluare vineri 15 februarie) la Ateneul Român în interpretarea Orchestrei Simfonice şi a Corului Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti (dirijorul corului - Iosif Ion Prunner), având la pupitru pe dirijorul şi compozitorul japonez Daisuke Soga şi a soliştilor Anna Mirescu – soprană, Mădălina Stan – boy soprano şi Călin Brătescu – tenor. Premiera mondială a avut loc în anul 1985 la New York, în interpretarea dirijorului Lorin Maazel, avându-i ca solişti pe Sarah Brightman şi Plácido Domingo, iar cea românească la Baia Mare cu doar foarte puţin timp în urmă (15 decembrie 2007) în interpretarea Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj Napoca şi a corurilor „Antifonia” şi „Ave Musica”.
Dennis Polkow afirmă că lucrarea este diferită de lucrările timpurii ale lui Lloyd Webber şi că „tema morţii este tratată din numeroase perspective – confuzie şi rezistenţă, furie şi amărăciune, jale şi tristeţe şi o simplă dar profundă proclamaţie: „perpetua."(în articolul „Andrew Lloyd Webber: From Superstar to Requiem” postat pe site-ul /www.religion-online.org/).
Lucrarea se află la confluenţa mai multor stiluri, textul missei funebre fiind folosit ca suport pentru ample desfăşurări corale, arii şi duete (la fel ca în oratoriul tradiţional). Regăsim în această lucrare episoade de Gospel, cantilene uşor nefireşti datorită salturilor, cu intervale repetate, ritmuri asimetrice (aksak) inspirate din muzica evreiască. Aşa cum procedează şi în „Fantoma de la operă”, compozitorul nu foloşeste ca material pentru construcţia întregii lucrări mai mult de două teme. Pagini de lirism (şi acestea aducând aminte de musicaluri) cum ar fi duetul „Pie Jesu” sunt împletite cu momente tensionate în special pe cuvintele „exaudi orationem meam” (ascultă rugăciunea mea). Orchestraţia este interesantă, lipsind cu desăvârşire compartimentul viorilor, corzile grave fiind însă prezente. Percuţia este bogat reprezentată, la fel şi instrumentele cu claviatură: orgă, pian, celelstă. Partida suflătorilor este îmbogăţită de timbrul saxofonului. Din păcate, atmosfera specifică a Requiem-ului nu este reconstituită de muzica – fie ea „frumoasă” sau „disonantă” – a compozitorului musicalurilor „Evita”, „Cats” sau „The Phantom of the Opera”.
Dirijorul Daisuke Soga aflat la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” s-a născut la Osaka în 1965 şi a studiat contrabasul la Academia Toho-Gakuen din Tokyo. În România a ajuns pentru prima dată în 1987, studiind la Conservatorul din Bucureşti pînă în 1990. Din această perioadă datează şi preocupările sale pentru arta dirijorală. Tot în România a avut loc şi debutul său dirijoral, conducând adesea orchestra Filarmonicii din Braşov, dar fiind prezent şi la pupitrul altor formaţii instrumentale. Daisuke Soga a realizat o interpretare valabilă a partirturii, având un gest precis, sigur, poate nu suficient de energic în anumite momente, cu toate acestea neexistând momente de nesincronizare. Prestaţia Corului Filarmonicii a fost la înălţime, în ciuda dificultăţilor intonaţionale şi ritmice precum şi a ţesăturii mai mult decât incomode.
Remarcabilă a fost performanţa soliştilor, ale căror părţi sunt mai mult decât dificile, fiind scrise predominant în registrul acut – numai partitura sopranei are o întindere neobişnuită, mergând din gravul extrem al vocii până la re din octava a treia। Soprana Anna Mirescu (Opera Naţională din Bucureşti) a dat o adevărată lecţie de tehnică vocală।Acutele atacate în pianissimo au fost de-a dreptul ameţitoare, vocea părând ireală, iar intonaţia sa a fost impecabilă. Mădălina Stan este deja consacrată în abordarea rolurilor de boy soprano, fiind prezentă cu astfel de apariţii atât pe scena Ateneului, cât şi a Studioului de Concerte „Mihail Jora”. Tenorul Călin Brătescu aflat într-o formă vocală excepţională a atacat acutele cu precizie, interpretând în manieră de belcanto cu sensibilitate paginile solistice. Astfel, o interpretare calitativă a reuşit să facă placută audiţia unei lucrări contemporane străină de spiritualitatea tradiţională – fie ea occidentală sau autohtonă – în care mijloacele moderne de compoziţie (e adevărat că moderate) au fost grefate pe o muzică ce ar fi mai potrivită pe Broadway.
Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta. Să explic. Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină. Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șans...
Comentarii