Treceți la conținutul principal

Un artist român la Paris

M-am întors după cele trei luni petrecute în capitala Franței, probabil cel mai relevant oraș pentru cultura și evoluția societății europene din ultimele trei secole. Pe cât de multă lumină are, pe atât de multe umbre ascunde Parisul. Am pătruns într-o comunitate de artiști independenți, unde mi-am găsit cu greu locul, întrucât majoritatea erau din alte zone stilistice și se ocupau în special de artele vizuale, iar eu sunt un muzician clasic în plină carieră și care lucrează la cel mai înalt nivel în România. Însă s-au conturat câteva colaborări și în acele circumstanțe

 
Organizarea recitalurilor în Franța a fost o provocare din mai multe motive. Când ajungi într-un loc nou, pe care abia începi să-l cunoști și unde știi că va trebui să te ridici la un anumit nivel, presiunea e imensă. Multe nopți au fost nedormite din această cauză. Am mai avut și ghinionul să ajung în perioada de concedii, iar graficul meu conținea activități exact în acel timp! Am descoperit destul de târziu că personalul de la Cité des Arts nu avea cunoștințe despre activitățile de bază din lumea muzicii clasice. Cu toate acestea, am întâlnit oameni care fac lucrurile să se miște și se străduiesc să aducă valoare. Ei sunt angajați în poziții aparent modeste, dar fac totul cu pasiune și dorința de a aduce un impact pozitiv. I-am întâlnit atât la Cité des Arts, cât și la Institutul Cultural Român. Sprijinul adevărat l-am primit din partea Institutului Cultural Român, dar mai ales din partea Alinei Pavalache. Prin intermediul Alinei, am făcut cunoștință cu muzica unor compozitori francezi contemporani și cu un muzician generos care a sponsorizat unul dintre proiectele mele.
Cea mai frumoasă colaborare am avut-o cu pianista Sarah Hoyt, o tânără canadiană stabilită în Franța, fostă rezidentă la Cité des Arts, care, de fapt, l-a înlocuit în ultimul moment pe Denis Dubois, alături de care trebuia să susțin unul dintre recitaluri. O muziciană remarcabilă, mamă a doi copii, cu un traseu profesional complex, mai întortocheat decât al meu.

 
O bucurie a fost să colaborez și cu alți artiști: Alexander Dimitriev, un vechi prieten stabilit la Paris, Florent Ling, de origine taiwaneză și încă student, cu care am organizat un atelier deschis la finalul rezidenței, ca un rămas bun și o mulțumire pentru colegii de la Cité. De asemenea, am colaborat cu Pierre Yvvers Hodique, profesor la Conservatorul Superior de Muzică. Cu el am pregătit recitalul de la Ambasada României.
Este incredibil cum ți se schimbă perspectiva asupra muncii de interpret. Aveam, desigur, experiență solistică și managerială în România, dar acolo, unde trebuia să închiriez spațiul de repetiție, iar pianistul avea un program limitat, am învățat să trec peste orice condiționare. Repetam câte trei ore fără pauză, iar la acestea se adăugau vocalizele de încălzire. Stăteam în picioare, fără să mă mai deranjeze nimic, doar îmi luam măsuri să rezist (ciocolată și apă).
Am cântat muzică de Enescu, din impresionism, neoclasicism și contemporani. Vă voi povesti mai multe data viitoare despre recitalul neoclasic, care mi-a oferit cea mai mare satisfacție.
O altă provocare a fost și susținerea conferinței "Arhetipuri în creația enesciană". Problema a fost că trebuia să o prezint în limba franceză, care, deși am diplomă DELF C1 de la Institutul Francez, nu este chiar prima mea limbă străină. La sugestia Alinei Pavalache, am contactat-o pe profesoara de franceză de la Cité și am făcut o sesiune de pregătire. Am corectat textul, pronunția, exprimarea și retorica, iar discursul meu a fost foarte bine primit. Profesoara, Imen Amiri, m-a primit cu deschidere chiar în propria casă, într-o zi de sâmbătă, unde am lucrat până când am reușit să vorbesc inclusiv cu accentul potrivit.
Mi-ar fi plăcut să vă povestesc și despre muzee, concerte și oameni, dar, după cum se vede, munca a fost prioritară, așa că aceste subiecte rămân pentru următoarele articole.

À bientôt!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare de dragoste : mai mult decât un concert, o experiență imersivă Belle Époque

  Într-o metropolă în care orchestrele tradiționale definesc agenda culturală prin stagiuni permanente și repertorii standardizate, concertul Scrisoare de dragoste de la Biserica Anglicană propune o experiență artistică diferită, translatând măiestria interpretativă intr-un concept inovator, ce depășește tiparele și convențiile lumii muzicii clasice. Pe 15 martie, vom călători în universul lui Mahler, cu toată   frumusețea efervescentă a romantismului și rafinamentul Belle Époque, într-un decor arhitectural al începutului de secol XX. Concertul „Scrisoare de dragoste” devine astfel o aventură multisenzorială în care muzica spune o poveste despre iubire, căutare spirituală și idealurile umane. Dacă marile săli de concerte impresionează prin amploare sonoră, concertul nostru surprinde esența subtilă a muzicii romantice și o aduce în intimitatea ascultătorului. Programul include selecțiuni din Simfonia nr. 4 și celebrul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, lucrări ...

Valentine's sau Dragobete?

Sărbătoarea iubirii, sărbătoarea îndrăgostirii, cu rădăcini în Creștinismul timpuriu, ziua Sfântului Valentin, despre care se spune că era preot și căsătorea soldații romani în secret, a devenit un festival al cumpărăturilor în veritabilă competiție cu perioada Crăciunului. Dragobete are origini precreștine, iar legenda spune că era fiul Babei Dochia, iar obiceiurile au legătură cu logodna și cu sosirea primăverii. Astfel că două celebrări legate de întemeierea familiei, una creștină și una păgână, au devenit curse de shopping, imagini ale romantismului cu orice preț sau ale unei tradiții fabricate. Pe care să o alegem? Nici una! Pentru că iubirea nu este limitată la două zile pe an și nu este rezervată doar pentru cupluri. Profesorul meu de română din liceu comenta la un moment dat:   Iubirea despre care Dante a spus că "mișca Soarele și celelalte stele" nu este cea dintre Ion și Măria.  Pentru cei care încă nu și-au găsit „jumătatea”, nicio problemă! Nu este nevoi...

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...