Treceți la conținutul principal

Handbook for Adult Life

 

Chapter ONE: I’m Sorry!


Of course, your mom taught you that it’s polite to say “I’m sorry” after an accidental burp—or even after, you know, punching someone in the face. “Say sorry, and all is forgiven!”

But if you’re over 18, you’ve probably encountered a little word called consequences—and unfortunately, simply following the penal code isn’t enough. Saying “sorry” after messing up won’t magically fix things anymore. There’s a difference between a burp and, let’s say, lying to someone or insulting them.

Here’s the harsh truth: nobody actually cares whether you feel sorry or not. What matters is that you’ve created a crack—sometimes a full-blown earthquake—in another person’s world. If you truly want forgiveness, you have to ask for it. But not by just throwing out the word “sorry” like it’s a coupon for free absolution. That’s just a social convention—a polite way to shut people up when you accidentally step on their toes in a crowded elevator.

Real forgiveness? That’s earned. And guess what? It’s not guaranteed—because you’re not five anymore. At the very least, you need to prove you won’t repeat the thing that caused harm.

Ideally, you should undo the damage. Oh, you can’t? Just now realizing life isn’t a video game with an undo button? Well, welcome to adulthood. Now you have to find a different way to make things right—and just saying sorry isn’t one of them.

Still want to keep this person in your life? Or worse, have to see them every day because of work, family, or some other cruel twist of fate? Then you need their forgiveness. And while a genuine apology is a start, a little compensation wouldn’t hurt either. Maybe a heartfelt act of kindness. Or, you know, something simple like curing cancer or bringing world peace.

Good luck with adulthood! Follow me for more chapters—because trust me, you’ll need them. 

Etichete

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Tataie, de ce sunt războaie în lume?

Aveam vreo patru sau cinci ani când am înțeles ce este un război. La televizor era plin de filme de propagandă, iar la radio de piese de teatru, multe cu acțiunea în timpul celui de al Doilea Război Mondial.   În anii comunismului, am crescut, ca mai toată lumea din generația mea, cu bunicii. Ca orice copil, mă mai strâmbam când mâncarea avea alt gust, când în loc de smântânică era iaurt, sau când mai aveam de trecut printr-un fel de mâncare până să ajung la prăjituri. Bunica zicea atunci, cu accentul ei de peste Prut: „Îți cei osândă!“, iar bunicul a izbucnit la un moment dat:  “Eu am văzut om mort de foame!“. Uneori, bunicul mai pomenea cuvântul „război“, el fiind veteran, iar la radio auzisem despre conflictul dintre Iran și Irak. Înțelegeam că este ceva cumplit, distructiv, că oamenii omoară oameni, dar nu vedeam rațiunea din spatele unor astfel de acțiuni. L-am întrebat: „Tataie, de ce sunt războaie în lume?” Și a răspuns: „Pentru că oamenii se ceartă. Mă cert eu cu t...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Cinci locuri de meditație la Paris

Am trecut cu toții prin câteva săptămâni tensionate, în care am funcționat mai mult pe pilot automat, fără să știm cum va arăta viitorul apropiat. Astăzi, mi-am amintit că viața mea arăta cândva altfel și avea o puternică influență franceză. V-am promis că vă voi purta alături de mine prin muzeele și galeriile de artă ale Parisului, iar acum vreau să îmi respect această promisiune. Când simțeam nevoia unei „cure de frumusețe,” locul meu preferat era Musée d’Orsay. Deși Luvrul este impresionant, copleșitor prin diversitatea colecțiilor sale – de la începuturile civilizației până la impresionism – am simțit că la final de zi rămân în minte doar câteva imagini clare - Mona Lisa, lucrările lui Giotto sau Botticelli, și desigur, celebra Venus din Milo – și dureri de picioare. Muzeul este imens. În momentul în care treci pe lângă el ai impresia că nu se mai termină. Sunt 16 km de galerii de artă. În ultima mea zi la Paris, am ținut neapărat să revizitez  Muzeul Cluny , dedicat artei medi...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Un artist român la Paris

M-am întors după cele trei luni petrecute în capitala Franței, probabil cel mai relevant oraș pentru cultura și evoluția societății europene din ultimele trei secole. Pe cât de multă lumină are, pe atât de multe umbre ascunde Parisul. Am pătruns într-o comunitate de artiști independenți, unde mi-am găsit cu greu locul, întrucât majoritatea erau din alte zone stilistice și se ocupau în special de artele vizuale, iar eu sunt un muzician clasic în plină carieră și care lucrează la cel mai înalt nivel în România. Însă s-au conturat câteva colaborări și în acele circumstanțe   Organizarea recitalurilor în Franța a fost o provocare din mai multe motive. Când ajungi într-un loc nou, pe care abia începi să-l cunoști și unde știi că va trebui să te ridici la un anumit nivel, presiunea e imensă. Multe nopți au fost nedormite din această cauză. Am mai avut și ghinionul să ajung în perioada de concedii, iar graficul meu conținea activități exact în acel timp! Am descoperit destul de târziu că ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe