Mai
puţin spectaculoasă decât ediţiile precedente, Săptămâna Internaţională a
Muzicii Noi din acest an şi-a propus promovarea muzicii scrise începând cu a
doua jumătate a secolului XX, încercând să evidenţieze valoarea creaţiei româneşti noi în actualul context european, după cum a declarat directorul
artistic al festivalului, compozitorul Dan Buciu,
Concertul
de miercuri al Orchestrei de Cameră Radio sub
conducerea dirijorului Gheorghe Costin a avut în program Trei piese pentru orchestră de coarde de Constantin Silvestri, Concertul pentru vioară şi ansamblu cameral
„Capricii şi raga” de Aurel Stroe, Concertul
pentru pian şi orchestră de Dan Constantinescu şi Moz-Art á la Haydn de Alfred Schnittke.
Sufocat
de aniversările din acest an (bincentenar Verdi-Wagner, centenar Lutosławski şi Britten, Poulenc
50 etc), cei 100 de ani de la naşterea lui Constantin Silvestri au fost marcaţi prin programanea în
cadrul SIMN a celor Trei piese pentru
orchestră de coarde, lucrare neobarocă amintind de concerti grossi şi care foloseşte un limbaj modal inspirat de
folclorul românesc.
Concertul
lui Aurel Stroe, interpretat de violonistul Ladislau Csendes, urmează linia muzicii
morfogenetice teoretizată de compozitor, în care evoluţia discursului muzical
se schimbă dramatic. Cu trimiterea clară la muzica indiană, dar şi la cea
africană prin ritmica percuţiei în combinaţie cu stilul tonal european, Capricci e raga este un exemplu de world music. Terminată în 1990 la
Mannheim, lucrarea este alcătuită din 6 secţiuni în care sunt alternate 2
tipuri de scriitură pentru instrument solist, aşa cum sugerează şi titlul,
secţiuni ce poată titlurile Paganiniana
(I, II, şi III) şi Ecoute fine (I,
II, şi III), putând fi considerată ca având trei părţi cu dublă evoluţie. Strategia
de construcţie nu este simpla alăturare a compoziţiei în maniera lui Paganini
cu cea care sugerează intonaţiile muzicii clasice indiene, ci mai degrabă
suprapunerea, iar aceasta operează cu mai mulţi parametri muzicali, evidenţiind ideea de
incomunicare între lumi, între tradiţii. Sunt suprapuse astfel limbaje muzicale
şi sisteme de acordaj.
Timp
de aproape 30 de minute am pendulat între Europa occidentală şi India (vazută
tot de o minte europeană), având ca vehicul sunetul violonistului Laudislau
Csendes şi ca ghid efortul de coordonare al dirijorului Gheorghe Costin. A fost
pentru prima dată când am ascultat live
acest concert, între variantele înregistrate existând una în interpretarea
aceluiaşi solist. Audiţia în Sala Radio s-a dovedit surprinzătoare. În afara
componentei vizuale (solistul a purtat o
superbă kurta indiană), echilibrul sonor
realizat în sala de concert este diferit faţă de cel obţinut în studio. Partea
de background, unde sunt mai mult efecte decât acompaniament, a fost mult mai
prezentă decât în înregistrare, pe secţiunile „Paganiniana”, aproape înghiţind
sunetul solistului, în special în pasajele de pizzicato- staccato.
Disonanţele
din partea de „raga“ au devenit parte constitutivă a modului la Stroe,
iar solistul nu trece prin ele, aşa cum se întâmplă îm muzica indiană, ci
trebuie să le cânte, să insiste pe microtonii. Csendes reuşeşte din
plin acest lucru, diferenţele intonaţionale fiind evidente şi pentru auzul
neantrenat. Oare câte ore de studiu sunt necesare unui muzician care abordează
repertoriul concertistic şi cameral european de la Bach la ... Penderecki
pentru a se adapta unei asemenea tratări a materialului sonor?
Concertul pentru pian şi orchestră de coarde de Dan
Constantinescu din cea de a doua parte a fost interpretat de Emanuela Geamănu,
seara încheindu-se cu o simpatică parodie scrisă de Alfred
Schnittke, cu trimitere la Simfonia
despărţirii de Haydn.
India – Tibet – India
„O orchestră de provincie şi un dirijor
chinez”, iată o asociere care parcă face trimitere la versurile lui Marin
Sorescu „O păpuşă japoneză şi un păpuşoi mongol/ Pe o carte de franceză au
făcut un prunc nasol”. Dar nu a fost nasol!
Ziua
următoare a SIMN a adus în Studioul „Mihail Jora” al Radiodifuziunii Orchestra
Filarmonicii din Piteşti dirijată de Jin Wang. Programul a conţinut Texturi de Mihai Moldovan, Concertul pentru vioară şi orchestră de
Dumitru Capoianu (solistă Raluca Stratulat), Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian de Paul
Constantinescu (solişti Luminiţa Burcă, Andreea Ţimiraş şi Mihai Ritivoiu) şi Suita VI Tibet Impressions de Jin Wang.
Remarcabilă a fost interpretarea Ralucăi Stratulat, care a impresionat prin sunetul
cald, tehnica impecabilă şi expresivitatea împinsă dincolo de graniţele muzicale
Dirijorul
austriac de origine chineză Jin Wang este îndrăgit de publicul bucureştean,
fiind prezent frecvent la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio şi al
Filarmonicii „George Enescu”. Calitatea de compozitor ne-a fost însă rareori
făcută cunoscută. Ceea ce am ascultat în seara de 30 mai este o cantată buddhistă pentru soprană,
bariton, cor şi orchestră. Solişti au fost Tina Munteanu şi Valentin Vasiliu,
iar corul a fost suplinit de câteva voci din orchestră şi de public. Lucrarea este
o încercare de împărtăşire a unor valori culturale, sinceritatea credinţei fiind
sămânţa care generează muzica. Şi această credinţă se exprimă prin limbajul
modal pentatonic înveşmântat în armonii de cvarte, amintind de muzica
impresionistă. Orchestraţia dă importanţă sectorului de alămuri şi celui de
percuţie, care reproduc în unele momente sonorităţile tibetane.
Concepută
în patru tablouri, lucrarea are ca text două mantre (formule sacre în limba sanskrită): Om mani padme hūm, care invocă Avalokiteshvara,
boddhisatva
al compasiunii şi o a doua mantră lungă, purificatoare, ce invocă boddhisatva Vajrasattva, principiul de
discipol. Astfel, baritonul Valentin Vasiliu a avut rolul maestrului, cu
timbrul generos, meditativ, grav, iar soprana Tina Munteanu, cel al discipolului
entuziasmat, naiv, plecat în căutarea cunoaşterii. Scriitura vocală este
provocatoare, mergând atât în extremul grav cât şi în cel acut pentru bariton,
în timp ce soprana din mintea compozitorului ar trebui să ajungă într-un acut
extrem. Tabloul redat de cei doi solişti (transmiterea cunoaşterii secrete de
la maestru la discipol) a fost susţinut de greutatea şi solemnitatea orchestrei.
Impresionantă, maiestuoasă şi accesibilă în acelaşi timp, această meditaţie
vocal-simfonică s-a bucurat atât de solişti valoroşi, cât şi de execuţia curată
şi responsabilă a orchestrei piteştene, succesul fiind amplificat de figura
charismatică a dirijorului-compozitor.Trebuie
felicitată orchestra Filarmonicii din Piteşti pentru performanţa pe care au
realizat-o în seara de 30 mai. Îi cunoşteam numai din înregistrările de pe Youtube,
care au o calitate sonoră discutabilă, însă ce am ascultat joi seara în Sala
Radio nu este o „orchestră de provincie”. Un repertertoriu incomod interpretat de
un ansamblu care are numai 6 ani poate să şteargă prejudecăţile din mintea
celor care poate îşi pun problema necesităţii unei filarmonici atât de aproape
de Capitală.
Din
Sala Radio am făcut câţiva paşi prin ploaia torenţială către Studioul de Operă şi
Multimedia al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, unde s-a desfăşurat
audiţia unor lucrări electroacustice ale compozitorilor Corneliu Cezar, Ana
Szilagyi, Adrian Borza, Călin Ioachimescu şi Octavian Nemescu. Şi acolo, în
întuneric, audiţia s-a deschis tot cu o mantra: AUM (Corneliu Cezar).
AUM (1965) pentru
bandă şi grup instrumental este prima muzică spectrală, prima lucrare
electronică românească şi prima piesă isonică. Mantra este recitată de
compozitor în registrul grav. AUM (OM) este sunetul primordial, cel de la care
a pornit întreaga Creaţie. Cezar a apelat la rezonanţa naturală a sunetului do, peste care a adăugat semnale sonore
cu microtonii, a căror culoare se aseamănă cu cea a sitarului indian, semnale
cântate sau vorbite, semnale instrumentale, fragmente de bocete, „nori sonori”,
„nori ai intoleranţei”. Sunetul, isonul armonic rămâne constant, „tolerând”
toate aceste deviaţii şi turbulenţe, reprezentând constanţa spirituală în faţa
vieţii pământeşti plină de evenimente.
Comentarii