Se poate face artă doar pe jumătate? Se poate urca pe scenă fără credință în ceea ce exprimi? Poți participa la proiecte care sunt îndoielnice din punct de vedere artistic doar pentru vizibilitate, conformism sau interes? Sunt întrebări care m-au urmărit ani la rând. Nu ca dileme, ci ca puncte de orientare. Am simțit mereu, instinctiv, că nu pot trăda arta și tot ceea ce înseamnă ea pentru umanitate: adevăr, frumusețe și sens. Am spus uneori „nu” unor contexte care păreau avantajoase. Am refuzat invitații în care valoarea era înlocuită cu zgomot. Am preferat drumul mai lent, dar limpede, în locul compromisului învelit în aplauze. Această poziție nu a fost niciodată despre orgoliu. Ci despre loialitate față de ceva mai înalt decât mine: vocația, misiunea artei, puterea transformatoare a actului artistic autentic. Când am descoperit tex tul „Demnitatea artei” scris de Shri Mataji Nirmala Devi în 1961, am avut o confirmare profundă: ceea ce făceam — și ceea ce refuzam să fac — avea ...
Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută. De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...