Tataie, de ce sunt războaie în lume?

Aveam vreo patru sau cinci ani când am înțeles ce este un război. La televizor era plin de filme de propagandă, iar la radio de piese de teatru, multe cu acțiunea în timpul celui de al Doilea Război Mondial.  În anii comunismului, am crescut, ca mai toată lumea din generația mea, cu bunicii. Ca orice copil, mă mai strâmbam când mâncarea avea alt gust, când în loc de smântânică era iaurt, sau când mai aveam de trecut printr-un fel de mâncare până să ajung la prăjituri.

Bunica zicea atunci, cu accentul ei de peste Prut: „Îți cei osândă!“, iar bunicul a izbucnit la un moment dat:  “Eu am văzut om mort de foame!“.

Uneori, bunicul mai pomenea cuvântul „război“, el fiind veteran, iar la radio auzisem despre conflictul dintre Iran și Irak. Înțelegeam că este ceva cumplit, distructiv, că oamenii omoară oameni, dar nu vedeam rațiunea din spatele unor astfel de acțiuni. L-am întrebat: „Tataie, de ce sunt războaie în lume?” Și a răspuns: „Pentru că oamenii se ceartă. Mă cert eu cu tine, tu te cerți cu mine și așa începe.”

Nu am înțeles exact despre ce este vorba, dar îmi era teamă să mai văd oameni certându-se ca să nu izbucnească războiul acolo, lângă noi.

Au trecut ani, am văzut multe conflicte, chiar acte de violență, am avut certurile mele, m-am bătut cu colegi de școală ca un băiețoi, iar peste ani și ani am ajuns undeva în India, la o conferință intitulată Conflict, Resolution and Peace. Erau acolo studenți din Afghanistan, Irak, Iran, Uganda, Rwanda și fostele Republici Sovietice și foarte puțini europeni sau americani. M-am înscris ca vorbitor și mi-am scris discursul în 10 minute. Îl puteți citi aici.

Practicam Sahaja Yoga de mult timp (aceasta a fost și motivația pentru a saluta pământul Mamei India) și nu doar că o citam pe Shri Mataji Nirmala Devi în acel discurs, dar intuiția m-a condus către concluziile prezentate atunci. Am spus, printre altele, că pacea minții va genera pace în jurul nostru. Cu toate astea, fără a înțelege și a practica pacea interioară și pacea mentală, nu înțelegem implicațiile acțiunilor zilnice în peisajul global. Se fac manifestații pentru pace de zeci de ani. În țările comuniste se foloseau mereu lozinci ca „dezarmare, pace“. Vestul avea „make love, not war”.  Au fost tot felul de conferințe și serbări și războiul părea ceva îndepărtat, ceva ce fac doar sălbaticii și fanaticii (tot niște sălbatici), iar din când în când americanii sau rușii se mai duceau să se impună prin acele locuri care nu au nici o treabă cu noi, în loc să îi lase pe localnici să se omoare între ei. Așa vedeam de departe. Iar acum avem război lângă noi.

Unii îi judecăm pe agresori și pe toți cei care îi susțin. Mai donăm pentru cauze umanitare sau mai ajutăm un ucrainian necăjit. Ne supărăm pentru că rușii îl urmează orbește pe Putin, iar ei, pentru că nu se pot suporta pe ei înșiși, se îneacă în ritualuri religioase.

Dar tot îmi vine în minte ce spune Shri Mataji  și încerc să înțeleg: „Nu poate exista pace în lume până nu există pace în interior.” Mesajul este mult mai clar explicat aici.

Cumva, acum are sens ce spunea bunicul meu când eram mică.

Psihologul Carl Gustav Jung a scris despre conștiința colectivă și inconștientul colectiv. Oamenii sunt cu toții conectați și poate gândurile care trec prin mintea noastră nu sunt neapărat proprietate personală. Dacă agitația interioară și agresiunea pe care fiecare individ o practică în viața de zi cu zi generează conflictul general, mai contează de partea cui ne poziționăm mental și dacă îi judecăm pe agresori? Nu cumva acțiunile noastre zilnice hrănesc ursul cel rău, iar gaura insatisfacției personale amplifică lăcomia globală? Când ne permitem să dominăm un partener de discuție, sau, mai rău, pe cel de viață, nu ne pasă că celălalt va suferi pentru săptămâni în șir și îl calificăm drept exagerat în reacții. Cei care practică agresiunea (fie și pasivă) nu pot trăi, însă, bine cu ei înșiși și au nevoie de alcool sau alte „ajutoare” de acest fel pentru a evita să se privească în ochi (diferite tipuri de distracție, munca în exces sau chiar și dulcele sentiment al vinovăției). Cu mâna poate hrănești victimele războiului. Cu ceea ce faci, hrănești agresorii. 

Și atunci care este soluția? Inner peace, inner peace?

Ne-au fost date multe binecuvântări, însă orice cadou vine cu o responsabilitate. Iarba vecinului e mai verde? Poate. Dar el o udă. Pacea este și ea un dar care trebuie îngrijit, hrănit.

 Chiar și atitudinea de victimă augmentează egoul colectiv. Nu este ușor să te privești pe tine însuți, dar dacă nu o faci, ratezi și partea în care îți poți vedea frumusețea și te poți bucura de ea. Mahatma Gandhi, o personalitate care a reușit, prin nonviolență, să elibereze India, spunea: „fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume“ . Poate că tot ce avem de făcut este să avem grijă de micile acțiuni și atitudini din viața noastră. Cum ne raportăm la „celălalt”. Dacă pe „celălalt” l-am considera o parte din corpul nostru fizic, l-am trata în același fel?

AUM Shanti Shanti Shantihi!