Părerile sunt împărțite printre locuitorii celor două actuale state (România și Moldova), dar vorbitori ai aceleiași limbi, în problema identitații Moldovei.
Nu am vizitat niciodată Basarabia, însă de acest loc mă leagă... rădăcinile. Sunt urmașa unor refugiați din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Am fost crescută de bunici și mi-au fost povestite detaliile plecării, instrăinării, războiului și ale vietii luate de la zero. Am rude în Basarabia și m-am bucurat întotdeauna să le văd. Am rămas sensibila la problema unirii și am trăit cu speranța înfăptuirii ei în suflet.
Am plâns mult timp dupa ce Doina și Ion Aldea Teodorovici au fost uciși în acel "accident", la puțin timp dupa ce Moldova devenise independentă. Interpretam cantecele lor oriunde puteam. Și eram pe atunci doar o fetiță de 14 ani.
Între timp, odată cu mișcarile politice din acea zonă (și din actuala Românie), m-am resemnat. Familia mi-a explicat că românii de acolo fie s-au refugiat, fie au fost deportați sau ucisi, fie au fost îndoctrinați (limba "moldovenească" nu este limba română, de aceea o și scriem cu litere chirilice, Eminescu moldovenesc nu e Eminescu român, se spune "tișior" și nu "picior", românii sunt cotropitori etc.), așa că unirea e o cauză pierdută.
Totuși, ieri, pe 12 octombrie, am fost la marș. M-au convins entuziasmul campaniei și al prietenilor care au și ei strămoși acolo, peste Prut, dar și vârsta bunicii, care nu mai are putere să meargă la un astfel de eveniment.
Am fost peste 10000 de oameni la marș, mulți tineri, frumosi, cu inimi curate. 1000 veniseră de la Chișinău. Dintre "staruri" mentionez pe Moise Guran și pe Doru Braia. Am văzut, am simțit, am trăit bucurie și speranță. Unul dintre vorbitori a spus: "Nici un politician nu poate aduce laolalta atâția oameni câți suntem acum aici."
Iată și câteva fotografii:
Comentarii