Cei ce urmăresc un spectacol de operă rareori se întreabă cum este scrisă muzica. Interesant este ce se întâmplă pe scenă. Publicul vrea sa audă în primul rând voci frumoase (de fapt, cam la asta se reduce un spectacol în România, uneori nici atât), iar dacă se poate ca primadona sa nu fie supraponderală, este de-a dreptul minunat. Desigur, scenografia şi regia sunt extrem de importante, altfel, ce rost mai are să se monteze un spectacol de operă, când este mult mai ieftin şi mai rapid să se cânte în concert.
Operele moderne şi contemporane au alte cerinţe şi alt public. Nu sunt rentabile pentru teatrele mari, nu pot fi programate de mai multe ori în stagiune pentru că s-ar cânta cu sala goală. Având statutul de proiect, se bucură însă de apreciere, public tânăr şi cel puţin curios. Atât Ultimele zile, ultimele ore a lui Anatol Vieru, cât şi Orestia II de Aurel Stroe au avut un succes imens.
Festivalul SIMN 2011 a lansat câteva lucrări scenice. Homo Videns compusă de Liviu Dănceanu a avut premiera în Sala Studio a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti în seara zilei de 24 mai. Ansamblul Archaeus Simfonietta dirijat de Vlad Conta, a coparticipat la desfăşurarea piesei regizată de Daniel Prallea – Blaga. Cei patru tineri solişti au fost pregătiţi de soprana Georgeta Stoleriu şi pianista Inna Oncescu. Soprana Anna Mirescu, mezzosoprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov şi basul Claudiu Şola au interpretat eroii reali sau „de pe sticlă” din tele – opera – balet a lui Liviu Dănceanu.
Ajunsă la capitolul „sinopsis”, mă văd în imposibilitatea de a descrie o acţiune. Este un decupaj din viaţa de zi cu zi, în care fiinţele umane nu acţionează, ci sunt martorii unui spectacol haotic – hipnotic, un decupaj din viaţa fiecăruia din noi. Omul este prins şi vegetează între două monitoare. Opera începe cu un gest reflex: deschiderea calculatorului. „Start”, „mozilla” „open”, „send”, „delete” sunt comenzile pe care le executăm de multe ori înainte de a coborî din pat.
Am putut recunoaşte personajele-cheie ale televiziunii: ştirista, prompterista, mondenul, reporterul, „artiştii” hip–hop, omul care îşi expune viaţa personală în speranţa obţinerii celebrităţii, politicianul-starlettă; episoadele din viaţa pe sticlă, de asemenea: ştirile de la ora 5, talk show-ul, divertismentul, reality show-ul, telenovela şi multă, multă publicitate (publi(ce)citate). Caracterul interactiv a fost dat de folosirea „prompterului” (planşe de carton) pentru public.
Interesantă mi s-a părut integrarea cameramanului (Virgil Oprina), a imaginii şi a dirijorului în acţiune. Pe ecran erau proiectate permanent prim planuri într-o mişcare continuă, ameţitoare. Figuraţia Anei Szekely (personaj mut) a fost extrem de sugestivă. În calitatea sa de prompter pentru public, era personajul lucid şi real al lucrării, deopotrivă „creierul” din spatele comediei şi singura fiinţă cu reacţie umană firească. Apariţiile regizorului Daniel Prallea Blaga s-au vrut simpatice, dar au fost mai degrabă cabotine.
Celor patru solişti, „muzicieni cu voce” aşa cum afirmă în notele de program profesoara Georgeta Stoleriu, nu li se pot aduce decât laude. Capabili să se descurce cu rigorile intonaţionale şi ritmice ale muzicii contemporane şi deopotrivă posesorii unor voci de foarte bună calitate (de multe ori i-am admirat în spectacole de operă sau în concerte vocal-simfonice), cântăreţii au oferit o interpretare interesantă şi au redat fiecare – deşi întruchipau personaje multiple – câteva tipologii. Astfel, am identificat preţioasa şi „intelectuala” interpretate de mezzosoprana Antonela Bârnat – cea mai experimentată dintre solişti – păpuşa isterică jucată de Anna Mirescu, superficialul şi charismaticul întruchipaţi de tenorul Nicolae Simonov şi „vocea naţiunii” scandată de basul Claudiu Şola.
Deşi grotescul este omniprezent în lucrare, nu el este cel care triumfă. Rezultatul prelucrării acestei idei năstruşnice este o muzică echilibrată, care nu abundă în stridenţe şi disonanţe, având chiar episoade ancorate în tradiţie, aşa cum este fugatto-ul din momentul „Eurofision”. Părţile solistice au fost cântate şi vorbite. Cu toate că este o operă şi că atenţia auditoriului este orientată spre planul vizual şi cu toate că ideea şi punerea ei în scenă sunt incitante, în 24 mai 2011 am ascultat muzică. Un lux, poate, într-un timp în care se tinde spre fuziune, sinteză, sincretism.
Cel mai interesant lucru la opera lui Liviu Dănceanu este faptul că adevăratul succes nu este cel contabilizat în sală, ci unul observabil în reacţia pe care o provoacă. Şocaţi de cât de adânc au intrat televiziunea şi internetul în viaţa noastră, poate vom încerca să trăim puţin înainte să ajungem să downloadăm vise.
PS. Ce bine că am terminat articolul la timp pentru a prinde emisiunea lui Mircea Badea!
Operele moderne şi contemporane au alte cerinţe şi alt public. Nu sunt rentabile pentru teatrele mari, nu pot fi programate de mai multe ori în stagiune pentru că s-ar cânta cu sala goală. Având statutul de proiect, se bucură însă de apreciere, public tânăr şi cel puţin curios. Atât Ultimele zile, ultimele ore a lui Anatol Vieru, cât şi Orestia II de Aurel Stroe au avut un succes imens.
Festivalul SIMN 2011 a lansat câteva lucrări scenice. Homo Videns compusă de Liviu Dănceanu a avut premiera în Sala Studio a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti în seara zilei de 24 mai. Ansamblul Archaeus Simfonietta dirijat de Vlad Conta, a coparticipat la desfăşurarea piesei regizată de Daniel Prallea – Blaga. Cei patru tineri solişti au fost pregătiţi de soprana Georgeta Stoleriu şi pianista Inna Oncescu. Soprana Anna Mirescu, mezzosoprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov şi basul Claudiu Şola au interpretat eroii reali sau „de pe sticlă” din tele – opera – balet a lui Liviu Dănceanu.
Ajunsă la capitolul „sinopsis”, mă văd în imposibilitatea de a descrie o acţiune. Este un decupaj din viaţa de zi cu zi, în care fiinţele umane nu acţionează, ci sunt martorii unui spectacol haotic – hipnotic, un decupaj din viaţa fiecăruia din noi. Omul este prins şi vegetează între două monitoare. Opera începe cu un gest reflex: deschiderea calculatorului. „Start”, „mozilla” „open”, „send”, „delete” sunt comenzile pe care le executăm de multe ori înainte de a coborî din pat.
Am putut recunoaşte personajele-cheie ale televiziunii: ştirista, prompterista, mondenul, reporterul, „artiştii” hip–hop, omul care îşi expune viaţa personală în speranţa obţinerii celebrităţii, politicianul-starlettă; episoadele din viaţa pe sticlă, de asemenea: ştirile de la ora 5, talk show-ul, divertismentul, reality show-ul, telenovela şi multă, multă publicitate (publi(ce)citate). Caracterul interactiv a fost dat de folosirea „prompterului” (planşe de carton) pentru public.
Interesantă mi s-a părut integrarea cameramanului (Virgil Oprina), a imaginii şi a dirijorului în acţiune. Pe ecran erau proiectate permanent prim planuri într-o mişcare continuă, ameţitoare. Figuraţia Anei Szekely (personaj mut) a fost extrem de sugestivă. În calitatea sa de prompter pentru public, era personajul lucid şi real al lucrării, deopotrivă „creierul” din spatele comediei şi singura fiinţă cu reacţie umană firească. Apariţiile regizorului Daniel Prallea Blaga s-au vrut simpatice, dar au fost mai degrabă cabotine.
Celor patru solişti, „muzicieni cu voce” aşa cum afirmă în notele de program profesoara Georgeta Stoleriu, nu li se pot aduce decât laude. Capabili să se descurce cu rigorile intonaţionale şi ritmice ale muzicii contemporane şi deopotrivă posesorii unor voci de foarte bună calitate (de multe ori i-am admirat în spectacole de operă sau în concerte vocal-simfonice), cântăreţii au oferit o interpretare interesantă şi au redat fiecare – deşi întruchipau personaje multiple – câteva tipologii. Astfel, am identificat preţioasa şi „intelectuala” interpretate de mezzosoprana Antonela Bârnat – cea mai experimentată dintre solişti – păpuşa isterică jucată de Anna Mirescu, superficialul şi charismaticul întruchipaţi de tenorul Nicolae Simonov şi „vocea naţiunii” scandată de basul Claudiu Şola.
Deşi grotescul este omniprezent în lucrare, nu el este cel care triumfă. Rezultatul prelucrării acestei idei năstruşnice este o muzică echilibrată, care nu abundă în stridenţe şi disonanţe, având chiar episoade ancorate în tradiţie, aşa cum este fugatto-ul din momentul „Eurofision”. Părţile solistice au fost cântate şi vorbite. Cu toate că este o operă şi că atenţia auditoriului este orientată spre planul vizual şi cu toate că ideea şi punerea ei în scenă sunt incitante, în 24 mai 2011 am ascultat muzică. Un lux, poate, într-un timp în care se tinde spre fuziune, sinteză, sincretism.
Cel mai interesant lucru la opera lui Liviu Dănceanu este faptul că adevăratul succes nu este cel contabilizat în sală, ci unul observabil în reacţia pe care o provoacă. Şocaţi de cât de adânc au intrat televiziunea şi internetul în viaţa noastră, poate vom încerca să trăim puţin înainte să ajungem să downloadăm vise.
PS. Ce bine că am terminat articolul la timp pentru a prinde emisiunea lui Mircea Badea!
Comentarii