Treceți la conținutul principal

Ravi Shankar - regele sitarului

Sâmbătă, 5 decembrie a.c., Nehru Park situat într-o zonă selectă din New Delhi, Chanakyapuri, a găzduit concertul lui Ravi Shankar şi al fiicei acestuia, Anushka Shankar.
Originar din Bengal (Nord-Estul Indiei), descendent al unei familii cu tradiţie în cultură, Ravi Shankar este binecunoscut pentru spectacolele de fusion din anii ’60 realizate în colaborare cu violonistul Yehudi Menuhin sau cu The Beatles. Autor de concerte pentru sitar şi orchestră, duo-uri pentru vioară şi sitar, lucrări pentru diferite instrumente soliste şi muzică de film, Shankar a fost un liant între Est şi Vest, primind distincţii atât din partea statului Indian, cât şi premiul UNESCO şi trei premii Grammy. Este poate cel mai important promotor al muzicii clasice indiene prin turneele mondiale realizate în anii ’70 şi ’80. Director muzical la All India Radio în anii ’50, Ravi Shankar a avut chiar şi un mandat de senator în Parlamentul Indiei la finele anilor ’80.
Nu a avut, însă, întotdeauna critica de partea sa. Muzicologii indieni îl consideră, în ciuda celebrităţii sale, cabotin. În muzica clasică indiană, nu virtuozitatea este urmărită în primul rând, ci efectul estetic strâns legat de precizia intonaţională. Este necesar de precizat că intonaţia este netemperată, însă extrem de bine definită şi corectitudinea executării ornamentelor microtonale reprezintă cheia unei bune interpretări.
Concertul din seara zilei de 5 decembrie a fost organizat de Societatea de Promovare a Muzicii Clasice Indiene în rândul Tinerilor (Society for the Promotion of Indian Classical Music and Culture amongst Youth - Spic-Macay) în cadrul proiectului Music in the Park - Delhi. Ravi şi Anushka Shankar au fost acompaniaţi de Rikhi Ram şi Sanjay Sharma la tanpura (instrument cordofon folosit pentru susţinerea isonurilor), Bickram Ghosh, la tabla (instrument tradiţional de percuţie acordabil, alcătuit din 2 piese, specific pentru Nordul Indiei).
După un scurt documentar în care au fost prezentate viaţa şi începutul carierei muzicianului şi după ceremonia de aprindere a lămpii, au fost audiate în interpretarea celor doi sitariştri raga Purvi Kalyan şi un Raag Maala, însemnând „ghirlandă de ragas”. Raga reprezintă esenţa muzicii indiene, termenul traducându-se „colecţie de sunete având conţinut estetic”, iar în practică situându-se la graniţa dintre scară muzicală şi temă. Impropriu, termenul de raga denumeşte şi un gen muzical de factură cultă, în care interpretul are un rol foarte important, compoziţia propriu-zisă reprezentând doar scheletul pe care acesta improvizează. Ghirlanda de raga a fost însoţită de cea de tala, sau construcţiile ritmice din muzica clasică indiană.
Ambele ragas în stilul Hindustani – stilul muzicii clasice din Nordul Indiei – au fost alcătuite din secţiunile Alap, Jhor, Gat, Jhala şi Vilambit. Alap constă din enunţarea sunetelor ragasului şi improvizaţie fără suport ritmic. Percuţia intră de la a doua secţiune, conturând ritmuri din ce în ce mai complexe şi mai rapide.
Aflat într-o formă fizică excepţională, muzicianul care anul viitor va împlini vârsta de 90 de ani a încântat audienţa cu improvizaţiile realizate în tempo-uri moderate. Ne-am fi dorit ca fiica sa să facă demonstraţii de virtuozitate, însă strategia construcţiei spectacolului şi prezenţa Maestrului probabil că nu au permis acest lucru. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa percuţionistului Bickram Ghosh, care în partea a doua a concertului şi-a arătat pe deplin agilitatea. Degetele sale magice au creat improvizaţii de o viteză aproape ireală, oferind publicului momentul de extaz. Au existat şi scurte momente de nesincronizare, în care polifonia incidentală creată evoca mai mult lumea jazzului, decât pe cea a culturii multimilenare indiene.
Plasarea concertului în parc nu a fost o soluţie fericită din punct de vedere al sonorizării, însă de decenii muzica indiană nu se mai cântă natural, neamplificată, ocupând săli din ce în ce mai încăpătoare.
Poate că acest concert nu a oferit, din cauza vârstei înaintate a protagonistului, prea mult din ce a fost cândva Ravi Shankar, iar cunoştinţele limitate de muzică indiană nu-mi permit să apreciez cât de „în stil” au fost câtate cele două ragasuri, însă satisfacţia de a fi respirat în prezenţa unei legende a muzicii şi a celui mai bun ambasador al ţării sale va rămâne mult timp în memoria celor care au fost binecuvântaţi de Mama Indie în acest început de decembrie.

Comentarii

Catzaua a spus…
Cred ca Norah Jones este a doua fiica a lui Ravi Shankar,dovada a talentului prezent in familia Shankar dar si a diversitatii muzicale abordat de membrii ei.
As fi vrut sa ascult/vad acel concert.

Postări populare de pe acest blog

Tataie, de ce sunt războaie în lume?

Aveam vreo patru sau cinci ani când am înțeles ce este un război. La televizor era plin de filme de propagandă, iar la radio de piese de teatru, multe cu acțiunea în timpul celui de al Doilea Război Mondial.   În anii comunismului, am crescut, ca mai toată lumea din generația mea, cu bunicii. Ca orice copil, mă mai strâmbam când mâncarea avea alt gust, când în loc de smântânică era iaurt, sau când mai aveam de trecut printr-un fel de mâncare până să ajung la prăjituri. Bunica zicea atunci, cu accentul ei de peste Prut: „Îți cei osândă!“, iar bunicul a izbucnit la un moment dat:  “Eu am văzut om mort de foame!“. Uneori, bunicul mai pomenea cuvântul „război“, el fiind veteran, iar la radio auzisem despre conflictul dintre Iran și Irak. Înțelegeam că este ceva cumplit, distructiv, că oamenii omoară oameni, dar nu vedeam rațiunea din spatele unor astfel de acțiuni. L-am întrebat: „Tataie, de ce sunt războaie în lume?” Și a răspuns: „Pentru că oamenii se ceartă. Mă cert eu cu t...

Cinci locuri de meditație la Paris

Am trecut cu toții prin câteva săptămâni tensionate, în care am funcționat mai mult pe pilot automat, fără să știm cum va arăta viitorul apropiat. Astăzi, mi-am amintit că viața mea arăta cândva altfel și avea o puternică influență franceză. V-am promis că vă voi purta alături de mine prin muzeele și galeriile de artă ale Parisului, iar acum vreau să îmi respect această promisiune. Când simțeam nevoia unei „cure de frumusețe,” locul meu preferat era Musée d’Orsay. Deși Luvrul este impresionant, copleșitor prin diversitatea colecțiilor sale – de la începuturile civilizației până la impresionism – am simțit că la final de zi rămân în minte doar câteva imagini clare - Mona Lisa, lucrările lui Giotto sau Botticelli, și desigur, celebra Venus din Milo – și dureri de picioare. Muzeul este imens. În momentul în care treci pe lângă el ai impresia că nu se mai termină. Sunt 16 km de galerii de artă. În ultima mea zi la Paris, am ținut neapărat să revizitez  Muzeul Cluny , dedicat artei medi...

Un artist român la Paris

M-am întors după cele trei luni petrecute în capitala Franței, probabil cel mai relevant oraș pentru cultura și evoluția societății europene din ultimele trei secole. Pe cât de multă lumină are, pe atât de multe umbre ascunde Parisul. Am pătruns într-o comunitate de artiști independenți, unde mi-am găsit cu greu locul, întrucât majoritatea erau din alte zone stilistice și se ocupau în special de artele vizuale, iar eu sunt un muzician clasic în plină carieră și care lucrează la cel mai înalt nivel în România. Însă s-au conturat câteva colaborări și în acele circumstanțe   Organizarea recitalurilor în Franța a fost o provocare din mai multe motive. Când ajungi într-un loc nou, pe care abia începi să-l cunoști și unde știi că va trebui să te ridici la un anumit nivel, presiunea e imensă. Multe nopți au fost nedormite din această cauză. Am mai avut și ghinionul să ajung în perioada de concedii, iar graficul meu conținea activități exact în acel timp! Am descoperit destul de târziu că ...