Treceți la conținutul principal

Spiritualitate românească la Muzeul Municipiului Bucureşti


Vineri 15 februarie a avut loc la Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) vernisajul expoziţiei „Câmpiile verticale” a artiştilor plastici Valeriu Stoica, Gabriela Radu şi Mihaela Broscaru, ce va fi deschisă până în 29 februarie 2008. Vernisajul organizat de muzeu având ca prezentator pe dna. Emilia Corbu, Doctor în istorie şi arheolog la Muzeul de Istorie Slobozia. Au mai fost invitaţi Lucia Ovezea – Preşedinte al Asociaţiei Difuzorilor şi Editorilor – Patronat al Cărţii – şi istoricul Ionel Zănescu.
Dorind să aflu ce reprezintă sintagma prezentă în titlu în viziunea celor trei artişti, văzând că expoziţia lor cuprinde de la icoane şi imagini parcă fantastice până la peisaje, artă decorativă şi pictură abstractă, aceştia mi-au oferit răspunsul aşteptat, însă aprofundarea noţiunii a venit abia după ce picturile mi-au fost prezentate în detaliu: „Câmpia este reprezentată prin linia orizontală – explică Valeriu Stoica - ; aceasta prin intersecţia cu elementul vertical creează Crucea, care defineşte obligatoriu ascensiunea spre Cer। Câmpiile noastre, prin subiectele reprezentate aici – legate oarecum de spaţiul eclesiastic – se învecinează în tematica religioasă”. Pictorul merge mai departe, arătându-mi o lucrare a Mihaelei Broscaru, în care predomină formele rectangulare şi nuanţele de verde, spunându-mi că aceasta este un „simbol al ideii de câmpie verticală”
Mihaela Broscaru, absolventă a Universităţii de Arte Bucureşti, promoţia 2003, expune aici pictură şi tapiserii, acestea din urmă inspirate mai mult din arta populară. Curentul în care se încadrează pictura tinerei artiste este expresionismul abstract/figurativ, interiorizat, dramatic। Este totodată şi un talentat grafician, al cărei stil pune în valoare alte laturi ale personalităţii sale artistice decât ceea ce putem vedea în pictură. Mihaela Broscaru are un simţ deosebit al culorii, făcându-ne pe noi, privitorii şi admiratorii creaţiilor sale, să simţim acea voluptate estetică ce merge prin simţurile noastre dincolo de raţiune। Artista foloseşte atât contraste izbitoare, cât şi exploatarea nuanţelor până la epuizare, punându-le în valoare prin contururi, forme.
Gabriela Radu este mai apropiată de arta figurativă, lucrările sale fiind mai intime, mai apropiate de tema centrală, iar subiectele suprapunându-se cu simbolistica explicit creştină. Artista expune 10 lucrări: două grădini care atestă talentul autoarei de a folosi culoarea, de a se apropia de culorile, formele şi dimensiunile naturii, spaţiului। Troiţele Gabrielei Radu arată că simbolurile creştine nu sunt făcute să jaloneze anumite dimensiuni în spaţiu, ci să arate că locul pe care se înalţă este sfânt. Năframele sunt deasemenea troiţe, inspirate de „Năhrama Sfintei Veronica”, reprezentată în arta bizantină având chipul Mântuitorului impregnat. Subiectele tablourilor Gabrielei Radu sunt de o simplitate incredibilă. Liniile roşii care se suprapun peste năframe reprezintă continuitatea dintre sacru şi profan, spicul, mărul, macul, coroniţa sunt simboluri ale perfecţiunii. Pătratul – simbol al pământului – şi cercul – simbol al cerului – sunt reunite de aceste panglici roşii, folosite deopotrivă în pictura bizantină pentru separarea registrelor; pictura Gabrielei Radu are astfel o dublă inspiraţie: populară şi bizantină.
Valeriu Stoica, artist polivalent, are ca primă preocupare pictura, însă creaţia literară vine sa completeze modalităţile sale de exprimare. S-a născut la 20 iunie 1952, în satul Movila, judeţul Ialomiţa. De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară şi străinătate şi a obţinut Premiul Naţional pentru Pictură în anii 1984, 1986, 1987. A pictat (singur sau in colaborare) bisericile „Sfântul Nicolae”, Bucureşti; „Pogorârea Sfântului Duh” (Târgul Secuiesc), „Pogorârea Sfântului Duh” (Bucureşti), „Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril” (Movila-Ialomiţa) şi „Adormirea Maicii Domnului”.
Subiectele sale sunt icoane lucrate conform canoanelor severe ale stilului bizantin. Iconostasul portativ este principala preocupare a artistului, acesta dorind sa construiască prin el propria poartă spre Împărăţia Cerurilor. Ipostaze ale bisericii sunt prezente în creaţia pictorului: biserici călătoare, rupestre, scufundate, toate relevând o spiritualitate aparte a autorului, o nevoie de regăsire a sacrului în orice moment şi în orice lucru, întorcându-se pentru aceasta la arhaic, la origini. De exemplu, „Biserica ridicată peste ape” îşi are rădăcinile în balada populară „Soarele şi Luna”, studiată de Valeriu Stoica prin intermediul antologiilor de folclor realizate de cercetătorii români. Pustiul Bărăganului face deasemenea o parte din structura afectivă a artistului, fiind prezent în câteva pânze.
Cei trei artişti plastici nu se află la prima colaborare, având în desfăşurare mai multe proiecte care dincolo de valoarea lor estetică au şi o componentă moral-religioasă şi chiar ecologică. Colaborările lor s-au concretizat până acum în câteva lucrări de restaurare, pictură monumentală, pictură bisericească, pictură murală (având atât caracter religios cât şi decorativ).

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă