Poveste despre căutarea Absolutului, cercuri şi vin
În seara zilei de 7 februarie 2012, după ce am fost scuturaţi de viscol, am avut bucuria de a asculta muzică într-un spaţiu care nu-i este de fapt destinat.
O variantă interesantă de spectacol sincretic, parţial educativ are loc în stagiunea Teatrului Act sub genericul Poveste pentru pianist şi măşti "Cercuri..." de la Chopin la Liszt. Povestea îşi defineşte personajele prin pagini muzicale alese şi interpretate pianistul Nicolae Dumitru, un artist prea puţin prezent pe scenele de concert din România. Nicolae Dumitru realizează un one man show, al cărui fir epic porneşte de la experienţe personale, decupează tablouri din istoria Europei, recompune imagini, demolează mituri sau recreează altele noi, totul având în centru muzica. Pentru ca spectacolul să fie total, iar delectarea să fie oferită şi trupului, nu doar sufletului, fiecare piesă muzicală are asociat un... vin oferit de sponsorul proiectului (Senator Wine Romania), pe care toţi cei prezenţi sunt invitaţi să îl savureze.
Bazat pe alternanţa dintre monolog şi lucrări muzicale, programul din 7 februarie 2012 a debutat cu Hora din Moldova de Carol Mikuli, piesă ce a fost însoţită de elemente de decor dezvăluite la momentul potrivit de interpret. Într-o prezentare fugitivă a curentului romantic, Nicolae Dumitru a descris numeroasele şi alambicatele călătorii interioare şi creatoare pe care compozitorii le-au făcut în căutarea Absolutului. Andante Spianato şi Marea poloneză op.22, au fost urmate de Poloneza în fa diez minor, momentul Chopin încheindu-se cu Baladele 1 şi 4. Pentru personajul Liszt, interpretul a ales Apres une lecture de Dante, precedată, bineînţeles, de un comentariu savuros şi documentat.
Situat la graniţa dintre teatrul experimental şi recitalul cameral, spectacolul pianistului Nicolae Dumitru are un ritm antrenant şi o structură cu pante tensionale ce culminează în cascade sonore. Discursul este creat ad-hoc, pigmentat de charisma şi umorul artistului, cu rol de tranziţie între momentele de ascultare-vizionare şi cele de interiorizare şi contemplaţie.
Referindu-mă la partea muzicală, programul a fost atent şi gradat construit, astfel că într-un spaţiu convenţional efectul nu ar fi fost mai puţin intens. Pianistul Nicolae Dumitru reuşeşte să treacă dincolo de demonstraţiile tehnice, rigorile frazării şi încadrarea stilistică şi creează stări. Nu se poate trece peste momentele în care am admirat fie fineţea tuşeului şi agilitatea, fie vigoarea şi încărcătura dramatică a interpretării. Aşa cum discursul premergător anunţa, muzica redată de Nicolae Dumitru a reuşit să producă acele breşe în planul prezentului, purtând auditoriul în alte spaţii temporale.
Am plecat din sala din Calea Victoriei încălziţi de atmosfera primitoare, de discursul şi prestaţia pianistului şi mai ales de muzica acestor căutători ai Absolutului rătăciţi în sfera emoţională. Stagiunea viitoare a Teatrului Act anunţă continuarea proiectului în zona muzicii lui Bach. Suntem deja nerăbdători să vedem ce tablouri va reuşi să creeze Nicolae Dumitru şi cum ne va ajuta să găsim drumul spre cel ce a reflectat Perfecţiunea în muzică.
Între tradiţie şi exotism
Două manifestări având în centru muzica din colecţia lui Dimitrie Cantemir au fost găzduite de instituţiile de concerte ale Bucureştiului la un interval de numai trei zile. Organizate de Institutul Cultural Român, spectacolele au încheiat două proiecte diferite: Când Bizanţul eram noi, realizat în parteneriat cu Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie „Anton Pann”, şi Stagiunea Camerală ICR la Ateneu, al cărei concert final a fost susţinut de Ansamblul Hespèrion XXI condus de Jordi Savall
Aceeaşi muzică, abordări diferite
În 4 decembrie la Sala Radio am asistat la un concert-sinteză, sau, mai degrabă, un concert–conferinţă, în care au fost alăturaţi muzicieni din toate ansamblurile care au evoluat în Bucureşti de-a lungul acestui an în concertele proiectului Când Bizanţul eram noi. Formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann“ i-a avut astfel invitaţi şi integraţi pe Kyriakos Kalaitzidis şi Petros Papageorgiou (ansamblul En Chordais, Grecia), Kiya Tabassian (Constantinople, Iran/Canada), Neva Özgen (Anatolia, Turcia) şi Fikret Karakaya (Bezmârâ, Turcia)
Intitulat Între Orient şi Occident, spectacolul a debutat cu discursul lui Constantin Răileanu, liderul formaţiei de muzică veche Anton Pann şi doctorand la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. S-au acoperit mai multe subiecte, menţionate în caietul program: muzica profesionistă din spaţiul românesc, muzicienii din regat, influenţe şi confluenţe muzicale, muzica secolului al XIX-lea. Răileanu lansează o provocare. Pornind de la studiul muzicii bizantine, a căutat să descopere muzica laică profesionistă din Ţările Române. Scoate astfel la lumină o muzică modală, destinată ansamblurilor camerale, legată mai mult de spaţiul oriental, dar care s-a stins odată cu tentativele de occidentalizare care au pătruns inclusiv în muzica de cult. Ori, contribuţia unor compozitori români cum sunt Musicescu sau Caudella la dezvoltarea culturii muzicale este discutabilă, tocmai datorită abandonării modalului în favoarea unei muzici tonale simpliste, într-un moment în care în Vestul Europei se năşteau noi şi diverse limbaje muzicale. Dimitrie Cantemir şi Anton Pann au fost principalii compozitori menţionaţi de Constantin Răileanu, care a subliniat importanţa redescoperirii şi recuperării tradiţiei.
Concertul a fost structurat în trei secţiuni. Prima, dedicată colecţiei Cantemir, a conţinut o serie de peşrevuri (formă instrumentală a muzicii otomane); în cea de cea de a doua au fost interpretate lucrări din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea apropiate de ethosul folcloric românesc sau bizantin, iar în ultima parte s-au cântat creaţii contemporane modale, compuse în spiritul şi în continuarea tradiţiei muzicale mediteraneene şi balcanice.
Peşrev-urile din colecţia Cantemir au fost un prilej de a reasculta solişti din ansamblurile invitate pe parcursul anului 2011. Interpreţi şi cercetători deopotrivă, cei cinci muzicieni au impresionat atât prin tehnica instrumentală, cât, mai ales, prin exploatarea subtilelor intonaţii ale maqamurilor. Pe Kyriakos Kalaitzidis (laută sau ud) şi pe Kiya Tabassian (sétar) îi ascultaserăm cu doar două săptămâni în urmă în recitalul dedicat Dīvān-ului persan, iar improvizaţiile realizate în formula din 4 decembrie au reconstituit atmosfera caldă şi calmă a curţii orientale. Cel mai vârstic invitat, Fikret Karakaya, a demonstrat capacităţile tehnice şi timbrale ale çeng-ului (harpa otomană). Impresionante au fost solo-urile la kemençe (instrument cordofon cu arcuş) ale Nevei Özgen. Interpreta strălucit atât în improvizaţii, cât şi în celelalte secţiuni ale peşrevurilor, sunetul generos colorând - într-o măsură mai mare decât au reuşit alte instrumente - numeroasele ornamente microtonale. Nu în ultimul rând îl menţionez pe Petros Papageorgiou, care a redat ritmurile asimetrice ale muzicii orientale variatele instrumente de percuţie: bendir, darbuka şi riq.
Dacă în prima parte a concertului ne-am lăsat vrăjiţi de instrumentiştii invitaţi, în partea a doua a fost rândul celor români să se afirme. Ansamblul vocal – instrumental Anton Pann alătură vioara modernă instrumentelor tradiţionale orientale, astfel că am admirat-o pe violonista Alina Constanţa Horez, care, deşi este formată în spiritul muzicii clasice vest-europene (absolventă a Facultăţii de Interpretare a Conservatorului bucureştean) este atât de bine adaptată la subtilităţile modalului românesc şi oriental. În a doua secţiune a concertului am ascultat lucrări de Anton Pann, Veniamin Costachi, Tanburi Cemil Bey (cu influenţe din modalul folcloric românesc) precum şi din colecţia Mănăstirii Căldăruşani. Au fost interpretate lucrări instrumentale sau vocal instrumentale, cu momente de improvizaţie, în care din nou creativitatea lui Tabassian a fost solicitată.
Finalul a aparţinut muzicii „noi“. Dacă în muzica Europei occidentale, muzica nouă presupune o inovare permanentă şi crearea de limbaje şi sonorităţi nemaiîntâlnite, în muzica orientală (cel mai bun exemplu îl dă cea indiană) tradiţia este păstrată, noii creatori găsind că melodia şi sistemul intonaţional netemperat sunt resurse inepuizabile. Am ascultat două lucrări compuse de Kyriakos Kalaitzidis (Exile) şi Constantin Răileanu (Ploaie de toamnă), în care elemente de armonie şi polifonie erau grefate pe scările modale ornamentate ale muzicii mediteraneene şi bizantine.
Concertul in 7 decembrie susţinut la Ateneul Român de Hespèrion XXI sub conducerea lui Jordi Savall a conţinut lucrări incluse pe albumul din 2010 intitulat Instanbul. Dimitrie Cantemir. „Le Livre de la Science de la Musique” Et la Tradition Musicale Séfarade et Arménienne. Specializat în interpretarea muzicii vechi, ansamblul a luat naştere în 1974, purtând atunci numele de Hespèrion XX. Activitatea ansamblului a constat în descoperirea şi aducerea în atenţia publicului a multor lucrări aparţinând repertoriului hispanic, dar şi englez sau italian. Componenţa grupului variază în funcţie de muzica abordată. La concertul de la București, în care a fost abordată muzica orientală, au fost prezenţi Jordi Savall (liră cu arcuș, rebeg), Dimitri Psonis (santur şi sas), Driss El Maloumi (ud/lăută) și Pedro Estevan (percuție), Derya Türkan (kemençe), Yurdal Tokcan (ud), Fahrettin Yarkin (percuție), Murat Salim Tokaç (tanbur), Hakan Güngör (kanun), Gaguik Mouradian (kemençe), Haïg Sarikouyoumdjian (ney şi duduk), Nedyalko Nedyalkov (caval). Abordarea muzicii orientale de Jordi Savall alăturat muzicienilor din Turcia, Armenia, Bulgaria şi Maroc constituie unul dintre eforturile sale de a aduce marelui public muzica veche din zone culturale mai puţin cunoscute. Lucrările din colecţia lui Dimitrie Cantemir a alternat cu piese sefarde, armeneşti, bulgăreşti şi spaniole. Amestecul acestor muzici s-a dorit o reconstituire a atmosferei multiculturale de la curtea otomană.
Având loc la scurt timp de la dispariţia sopranei Montserrat Figueras, soţia şi partenera proiectelor lui Jordi Savall, concertul a fost avut o dominantă austeră. Cu toate acestea, culoarea, ritmul şi variaţia nu au lipsit. Spectacolul a impresionat prin sincronizarea şi precizia matematică a instrumentiştilor. Ritmurile asimetrice au fost bine reliefate prin alegerea unor tempo-uri echilibrate. Taksim-urile au constituit veritabile demonstraţii de virtuozitate, audienţa fiind pe rând fermecată de timbrurile dulci ale instrumentelor de suflat (cavalul, ney şi duduk), de agilitatea interpreţilor de ud şi kanun, de sonoritatea senzuală a celor două kemençe şi a rebeg-ului. Extrem de emoţionante au fost pasajele solistice ale lui Jordi Savall, iar piesele înregistrate cu vocea lui Montserrat Figueras care au încheiat fiecare din cele două părţi ale concertului au lăsat în urmă momente de reculegere şi meditaţie.
Concluzii
Am ascultat muzica lui Dimitrie Cantemir în două concerte în care a fost privită fie de pe coastele Gibraltarului, fie de pe malurile Bosforului, fie de pe plaiurile Moldovei, iar pentru fiecare din cele trei tipuri de muzicieni, această muzică înseamnă altceva. Voi repeta un termen pe care l-am folosit din abundenţă în prima parte a articolului: microtoniile. Jordi Savall a realizat o călătorie muzicală din zona Mediteranei în Balcani şi Orientul apropiat, însă muzicianul occidental „abonat” la tonalism, cu greu va reuşi să intre în lumea intervalelor atât de mici şi atât de pline de semnificaţii. Muzicianul oriental îşi urmează tradiţia şi o expune publicului internaţional, încercând să se sustragă fenomenului de globalizare. Ce se întâmplă cu muzicianul român aflat în faţa unei arte atât de complexe şi rafinate, parţial a lui şi parţial străină? Poate va rescrie istoria muzicii?
vineri, 25 noiembrie 2011
Din Persia, prin Canada, la Bucureşti
Muzica clasică a spaţiilor extraeuropene este un domeniu fascinant şi total diferit de cel în care suntem educaţi. M-am apropiat iniţial de muzica indiană şi am descoperit o artă complexă şi elaborată, construită pe cu totul alte principii decât cele pe care le învăţăm în Conservator. Sunt două mari stiluri în muzica indiană: cel din Sud, denumit Karnatik, continuator al tradiţiei muzicale din Antichitate, şi cel din Nord, Hindustani, care a fost influenţat de muzica persană. Studiind chiar şi superficial teoria muzicii indiene, un lucru atrage atenţia: organizarea materialului muzical în 22 de microintervale, organizare folosită şi de muzica bizantină teoretizată de Anton Pann.
Şi iată că se deschid noi porţi şi se nasc noi întrebări.
Dacă la muzica indiană avem acces mai mult sau mai puţin datorită lui Ravi Shankar sau Amjad Ali Khan, ambii exponenţi ai stilului Hindustani, muzica clasică din alte locaţii asiatice este mult mai puţin cunoscută.
Institutul Cultural Român în parteneriat cu Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie „Anton Pann” a organizat în acest an seria de manifestări sub genericul Când Bizanţul eram noi, al căror scop a fost promovarea muzicii vechi din spaţiul est-european şi mediteranean. Cel de al şaptelea concert al proiectului a avut loc la sediul ICR în seara zilei de 18 noiembrie şi a purtat numele Dīvān-ul persan. Astfel, muzica veche persană a fost ascultată în interpretarea ansamblului Constantinople, ai cărui membri provin din Iran, Turcia, Grecia dar şi Canada (ţara de reşedinţă). Lucrările prezentate în recitalul de la ICR fac parte din colecţii importante precum MSS (Macmua-i Saz u Suz Ali Ufki Bobowski), Colecţia Cantemir, sau Codex 259 Monastère de Leimonos (Lesbos, Grecia 1772).
Ansamblul Constantinople a luat naştere în anul 2001, fiind la început un duo al muzicienilor iranieni Kiya Tabassian şi Ziya Tabassian. Repertoriul îl constituie muzica veche din spaţiul mediteranean şi din Orientul mijlociu, iar scopul său este de stabilire a legăturilor dintre numeroasele tradiţii muzicale, activitatea bazându-se pe cercetarea aprofundată a surselor istorice. Membru al Conseil Quebecois de la Musique, ansamblul are o activitate concertistică şi discografică intensă, în anul 2003 fiind numită Descoperirea anului la Opus Gala.
Formula în care a concertat la Bucureşti a fost: Kiya Tabassian (sétar, voce), Ziya Tabassian (percuţie acordabilă), Pierre-Yves Martel (viola da gamba), Didem Basar (qānūn) şi Kiriakos Kalaitzides (lăută).
Evenimentul a avut atât un program de sala atractiv (decorat cu turcoaz, culoare care în Iran simbolizează renaşterea spirituală) şi care conţinea explicaţii legate de noţiunile teoretice ale muzicii perso-arabe, dar şi o prezentare detaliată, ambele realizate de Constantin Răileanu, liderul formaţiei de muzică veche Anton Pann şi doctorand la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Am aflat astfel, că, spre deosebire de muzica clasică indiană unde există o tradiţie milenară neîntreruptă, în Iran, fundamentalismul islamic a oprit în secolul al XVII-lea evoluţia firească a artelor, iar revenirea culturală din secolul al XIX-lea nu a reuşit să umple golul lăsat de o întrerupere a practicii muzicii savante.
Concertul a debutat cu formula de duo (Kiya şi Ziya Tabassian), în care muzicienii au realizat o improvizaţie în Dastgâh-e Nava. Dastgâh reprezintă sistemul de gândire modală din muzica persană tradiţională a secolului al XIX-lea. Termenul denumeşte şi un tipar melodic pe baza căruia interpretul elaborează în concordanţă cu starea de spirit şi cea emoţională pe care trebuie să o sugereze. La prima vedere, pare a fi un sistem asemănător cu cel al ragas-urilor indiene. Sonoritatea este însă diferită. Sistemul intonaţional, desigur netemperat, are o altă organizare, iar ornamentele microtonale nu abundă, aşa cum se întâmplă în muzica indiană. Chiar şi instrumentul folosit de Kiya Tabassian, sétarul (instrument cu corzi ciupite) are un ambitus redus şi o sonoritate mult mai caldă, în opoziţie cu timbrul metalic şi posibilităţile tehnice al sitarului indian. Muzicianul a improvizat şi vocal, într-o manieră liberă, neîncorsetată de tipare ritmice.
În partea a doua, ansamblul a revenit în formula celor 5 muzicieni enunţaţi anterior. Desigur, prezenţa violei da gamba pare a nu-şi avea locul în acest ansamblu, însă muzicienii au încercat adaptarea instrumentului european la cerinţele melodice şi solistice ale muzicii orientale.
Din zona Dastgâh, muzica a mers în cea a Maqam-urilor. Au fost interpretate două cicluri (Fasil) de câte patru piese din Colecţia Cantemir, din primul făcând parte compoziţii aparţinând lui Acemler (sec. al XVI-lea). Al doilea ciclu a conţinut lucrări de Acemler, Agha Mo’men şi două piese anonime. Fiecare piesă avea o parte introductivă (taksim), în care unul dintre instrumentele prezente avea rol solistic, improvizând în rubato. Foarte interesante în această muzică sunt construcţiile ritmice, care pot ajunge la 128 de timpi, însă intonaţia microtonală a maqam-urilor a prilejuit, cel puţin pentru urechea noastră europeană atât de obişnuită cu acordajul egal temperat, o imersiune în exotism şi senzualitate.
Este impresionantă performanţa pe care o fac membrii ansamblului Constantinople, pornind de la cercetarea domeniului şi culminând cu prezentarea în faţa publicului. Starul serii a fost, incontestabil Kiya Tabassian, improvizaţiile sale plasându-se, dincolo de virtuozitate, dincolo de zonă geografică şi de timp. Muzica persană a secolelor XV – XVI a devenit prin sétarul lui Tabassian (pentru prima dată auzit în România) o piesă valoroasă în peisajul transcultural al secolului XXI. Bineînţeles, toţi cei cinci solişti au demonstrat calităţile tehnice şi interpretative în elaborările pe modurile şi ritmurile muzicii persane, remarcând astfel pe interpreta de qānūn (instrument cordofon ce descinde din vechea harpă egipteană, întâlnit în practica muzicală din Orientul mijlociu şi Asia centrală), Dermen Didem, pentru abilitatea şi agilitatea în realizarea improvizaţiilor.
După călătoria muzicală în Orientul mijlociu via Montreal, aşteptăm cu nerăbdare ultimul concert al seriei, care va avea loc la Sala Radio pe 4 decembrie şi în care vor fi alăturate muzica de curte, muzica de oraş şi piese muzicale contemporane create sub influenţa muzicii vechi. Felicitând Institutul Cultural Român şi pe tinerii cercetători de la Anton Pann pentru darurile muzicale şi spirituale pe care le-au oferit, doresc să cred că acest proiect va avea urmări şi, fie sub eticheta de Muzică Veche, fie sub cea de World Music, vom avea posibilitatea de a experimenta şi contempla, de aici din Europa, produsele unor culturi şi tradiţii pe care nu doar curiozitatea sau excentricitatea exploratorilor le face valoroase.
Muzică clasică indiană în Festivalul „George Enescu”
Articol realizat în colaborare cu Anne-Marie Ene, specialist în muzică clasică indiană, stilul Hindustani
Vânători de experienţe inedite, iubitori de exotic, cunoscători ai tradiţiei muzicale indiene sau doar curioşi, cu toţii am renunţat în seara zilei de 18 septembrie la concertul susţinut de Royal Liverpool Philharmonic Orchestra la Sala Palatului, pentru a asculta la Sala Radio recitalul de sarod al lui Amjad Ali Khan şi al fiilor săi Amaan şi Ayaan Ali Khan, desfăşurat în cadrul seriei World Music a Festivalului „George Enescu”. Ar fi impropriu dacă aş afirma că cei trei interpreţi au fost acompaniaţi la tabla (instrument de percuţie acordabil specific pentru muzica din Nordul Indiei) de Vineet Vyas şi Satyajit Talwalkar (nu înţeleg de ce au fost omişi din orice material promoţional), deoarece execuţia ritmurilor indiene denumite talas reprezintă o artă în sine.
Cunoscut încă din Antichitate, sarodul este, alături de sitar, unul din cele mai îndrăgite instrumente cu corzi ciupite din Nordul Indiei, Bangladesh şi Pakistan, despre care se afirmă că este originar din rubabul afgan.
Se face adesea o gravă confuzie între muzica indiană şi cea de Bollywood. Muzica indiană savantă are un grad ridicat de complexitate şi este organizată într-o manieră total diferită faţă de cea europeană. Cântată de ansambluri mici, este construită pe baza unor structuri sonore denumite raga, fiecare dintre acestea exprimând o anumită stare şi fiind pusă în legătură cu momente ale zilei şi ale anului. Există peste 30 000 de scări muzicale pe care sunt create o multitudine de genuri. Compoziţia muzicală este doar o schemă pe care interpretul improvizează în conformitate cu reguli stricte. Precizia intonaţională este extrem de importantă, acordajul fiind uneori diferit de la un mod la altul. Ornamentaţia face parte din construcţia ragas-ului şi este elementul stilistic definitoriu.
Ustad Amjad Ali Khan (Ustad înseamna profesor sau maestru în limba arabă) este descendent al şcolii Senia Bangash stilul Hindustani (muzica clasică din Nordul Indiei, în care sunt prezente influenţe persane). În tradiţia indiană, apartenenţa la şcolile muzicale nu este de tipul absolvenţei occidentale, arta fiind transmisă de la guru la discipol, asemeni practicilor spirituale. Amjad Ali Khan este reprezentantul celei de a şasea generaţii a acestei celebre şcoli, tatăl şi maestrul său, Ustad Haafiz Ali Khan, fiind muzicianul angajat al casei regale din Gwalior. Amjad Ali Khan este prezent pe scene din întreaga lume (Carnegie Hall, Royal Albert Hall, SPLANADE Singapore, Palais beaux-arts, Mozart Hall din Frankfurt, Chicago Symphony Center, St. James Palace sau Opera din Sydney, Australia sunt câteva exemple), fiind acum la a doua sa vizită în România.
Din programul de sală a lipsit ... programul. Explicaţia a dat-o chiar starul serii: muzicienii indieni nu îşi stabilesc piesele pe care le vor interpreta decât cu puţin timp înainte de concert, depinzând de starea interioară care trebuie să fie în concordanţă cu ethosul ragasului.
Deşi cei trei interpreţi au adus pe scena Sălii Radio muzică clasică indiană, un anumit compromis tot a trebuit făcut. După cum am menţionat anterior, ragas-urile sunt legate de anumite momente ale zilei şi o execuţie conform tuturor regulilor şi respectând structura standard durează în medie 2 ore. Amjad Ali Khan a explicat că un un concert tradiţional ar fi putut să înceapă la 10 seara cu ragasuri interpretate de fiii săi (primele 5 ore), iar el ar fi concluzionat, spectacolul putând dura astfel până la ora 7 dimineaţa. Cel puţin inconfortabil pentru creierul occidental mereu în alertă şi pentru oamenii care colecţionează experienţe fără a avea răgaz pentru ei înşişi. Protagoniştii s-au rezumat astfel la compoziţii mai puţin elaborate, părţile introductive (alaap) fiind micşorate sau chiar eliminate. Un alt compromis a fost înlocuirea tampurei cu un ison generat electronic.
Seara a fost deschisă de însuşi Ustad Amjad Ali Khan cu celebrul bhajan Raghupati Raghava, cântecul devoţional preferat de Mahatma Ghandi. Dacă muzica europeană îi celebrează în acest an pe Liszt şi pe Mahler, pentru India este Anul Tagore, împlinindu-se 150 de ani de la naşterea sa. puţini cunosc activitatea sa muzicală a poetului. Recitalul a continuat astfel cu un cântec din Bengal pe versurile lui Rabindranath Tagore, urmat de partea rapidă a ragului Durga. Shri Durga este Marea Zeiţă, Mama Universului , cea care îşi salvează devoţii în orice împrejurare. Un moment foarte bun pentru interpretare acestui Raga, deoarece se apropia Navaratri, sărbătoarea în care timp de 9 nopţi este venerată Zeiţa.
Al doilea segment al concertului i-a adus pe scenă pe cei doi fii ai maestrului, Amaan şi Ayaan Ali Khan, care au interpretat Raag Rageshree în două construcţii ritmice diferite, prima in 10 timpi şi a doua în 14 timpi, urmat de Raag Bihag. Amaan, mai experimentat, a strălucit în improvizaţii, însă cei doi percuţionişti au oferit momentele de virtuozitate într-o sincronizare perfectă.
Nu aceeaşi sincronizare a fost posibilă în momentul în care cei trei muzicieni s-au reunit pentru ultimul moment al spectacolului, când Ayaan era mereu în urmă. În interpretarea lui Raag Kirwani, Maestrul a dominat întregul spectacol, improvizaţiile sale fiind tehnic mult peste nivelul celor realizate de Aman şi Ayaan. O surpriză a fost introducerea în temele de improvizaţie a Periniţei transpusă Raag Kirwani.
Publicul românesc are extrem de rar şansa de a lua contact cu adevărata artă indiană. Există ONG-uri care cu au avut sprijinul Ambasadei Indiei pentru a promova cultura indiană, însă atât la festivalul Namaste India, cât şi cu alte ocazii, s-a mers mult prea mult pe fusion în detrimentul autenticului, ajungându-se până la kitsch. Surprinzător, câţiva artişti români care au studiat un număr de ani în India au avut iniţiativa de a susţine recitaluri de muzică clasică indiană pe diferite scene din Bucureşti şi din ţară.
Foarte interesantă a fost introducerea seriei World Music în Festivalul Enescu, ce a conţinut spectacole cu muzică din diferite conţuri ale lumii, dar şi muzică contemporană cu influenţe exotice. Concertul familiei Ali Khan a fost un binevenit suflu de autentic, în ciuda concesiilor care s-au făcut pentru scena bucureşteană. Am admirat în această seară de septembrie un adevărat artist indian cu un puternic fond spiritual, al cărui crez este sinceritatea artei manifestată prin „sunetul pur”.Turangalîla în Festivalul „George Enescu”
Şi iată că minunea a avut loc! În momentul în care îmi puneam întrebarea dacă Turangalîla va mai fi vreodată cântată la Bucureşti, Festivalul Enescu mi-a făcut bucuria de a aduce simfonia lui Olivier Messiaen pe scena Sălii Palatului. Concertul a avut loc în seara zilei de 15 septembrie, iar dificila sarcină de a pune în scenă această lucrare i-a revenit Orchestrei Naţionale Radio sub conducerea tânărului James Gaffigan, având invitaţi pe Peter Donohoe la pian şi pe Cynthia Millar la unde Martenot. Din program a mai făcut parte La cathédrale engloutie de Claude Debussy orchestrată de Nikos Cristodoulou.
Compusă între 1946 şi 1949, Turangalîla este considerată cea mai valoroasă lucrare pentru orchestră după Sacre du printemps a lui Stravinsky (afirmaţia îi aparţine lui Serge Koussevitsky, cel care a comandat piesa pentru Orchestra Simfonică din Boston). Scrisă în 10 părţi şi folosind în mare parte structuri tradiţionale, simfonia aduce inovaţii în domeniul scriiturii muzicale, proprii limbajului muzical al lui Messiaen, aşa cum sunt folosirea ritmurilor palindromice (nonretrogradabile), recurgerea la celule ritmice provenind din muzica indiană antică (preluate din Encyclopédie de la musique et dictionnaire a lui Lavignac, care la rândul ei cita câteva pagini din cel mai important tratat indian din secolul al XIII-lea, Sangitaratnakara al lui Sarangadeva) sau scriitura pianistică în stil oiseaux – care nu este altceva decât transpunerea pe note a semnalelor (cântecelor) diferitelor păsări. Nici în domeniul sonorităţilor Turangalîla nu este lipsită de surprize. În afara compartimentului amplificat de percuţie, Messiaen introduce cu rol quasi-solistic undele Martenot, un instrument electronic inventat în 1928 de Maurice Martenot, capabil să creeze efecte foarte interesante, ce dau impresia de imponderabilitate, de transcendere în alte lumi. Lucrarea a avut premiera în decembrie 1949 sub bagheta lui Leonard Bernstein, cu Yvonne Loriod la pian şi Ginette Martenot la unde Martenot, iar prima audiţia în Franţa a avut loc la festivalul Aix-en-Provence pe 25 iulie 1950, cu Roger Désormière la pupitrul orchestrei naţionale.
Turangalîla nu este interesantă numai sub aspect muzical ci şi ca simbolistică, făcând parte din trilogia dedicată de Messiaen mitului Tristan şi Isolda (alături de ciclul de cântece Harawi pentru soprană şi pian şi de Cinq rechants pentru cor a cappella). Titlul lucrării provine din limba sanscrită, însemnând „cântec de dragoste, imn al bucuriei, timp, mişcare, ritm, viaţă şi moarte”. De asemenea, Turangalîla este unul din talas-urile (ritmurile indiene) citate de Lavignac în Enciclopedia sa, ritm folosit de compozitor în lucrare într-o formă modificată.
Revenind la spectacolul din 15 septembrie, pot spune că, privind din punctul de vedere al unui concert de muzică contemporană, a fost un succes, bucurându-se de mult mai mult public decât orice altă manifestare de acest gen. Totuşi, concertul nu a fost programat în seria celor dedicate muzicii secolului XX/ XXI, ci în ciclul „Mari orchestre” şi era firesc ca o lucrare atât de importantă să primească o asemenea atenţie. Interpretarea a fost o performanţă pentru Orchestra Naţională Radio, care nu mai departe de stagiunea trecută, a avut câteva concerte remarcabile. Îmi amintesc cu plăcere de operele în concert de Ravel dirijate de Julien Salemkour (asistentul lui Daniel Barenboim) a căror protagonistă a fost mezzosoprana Ruxandra Donose, sau de concertul dirijat de Cristian Mandeal, care l-a avut ca solist pe Nikolai Demidenko în Concertul Nr. 2 pentru pian de Rahmaninov.
Turangalîla este însă de o dificultate extremă, având pagini de virtuozitate la toate partidele. Dirijorul are o sarcină grea în încercarea de a descurca iţele ritmice şi armonice ale simfoniei, de multe ori în tempo-uri foarte rapide. James Gaffigan – dirijorul Orchestrei Simfonice di Lucerna şi dirijor invitat la Orchestrei Radiodifuziunii Olandeze – a avut curajul ca la numai cei 32 de ani ai săi să pună în scenă această lucrare.
Se poate afirma că la Sala Palatului Turangalîla a fost executată corect. Pasajele rapide, însă, în special în părţile a V-a şi a X-a, au fost nesigure, cu atacuri multiple şi cu viteze diferite între partide. Incompleta asimilare a lucrării a făcut imposibilă realizarea unei construcţii legate, aşa că nu am reuşit să determin viziunea dirijorului cu toate că gestul său era întotdeauna precis şi sugestiv.
Trebuie adresate felicitări compartimentelor de suflători, ale căror numeroase şi complicate momente solistice au fost executate fără nici un rateu.
Remarcabilă a fost prestaţia pianistului Peter Donohoe, iar timbrul ireal al undelor Martenot manevrate de Cynthia Millar a planat deasupra sonorităţii generale.
Deschiderea concertului din 15 septembrie cu La cathédrale engloutie nu mi s-a părut foarte fericită, deşi Debussy a reprezentat una din sursele majore de inspiraţie a muzicii cui Messiaen. Intenţia de a pune o lucrare mai accesibilă şi mai scurtă pe post de „aperitiv”, aşa cum afirma dirijorul în interviul publicat în revista festivalului, a fost bună, însă disproporţia între cele două lucrări a fost mult prea mare. Părea că pauza concertului a fost mai lungă decât piesa.
Nu voi insista asupra veşnicului refren al sonorităţii nefericite a Sălii Palatului, unde un scârţâit de scaun se poate auzi, dar un pianissimo la orchestră nu. Un alt aspect a fost însă mai supărător: atitudinea unei părţi a publicului. Pe toată durata festivalului, concertele de la Sala Palatului au fost asaltate de amatorii de cultură cu brand. Turangalîla a avut neşansa de a fi interpretată de o orchestră bucureşteană sub conducerea unui dirijor care nu a ajuns încă vedetă. În concluzie, publicul din categoria mai sus menţionată părăsea sala în timpul concertului, ceea ce nu s-a întâmplat când au fost cântate piese mai puţin accesibile, cum sunt poemul simfonic Prometeu de Scriabin sau mare parte a lucrărilor lui Enescu. Probabil nu este cunoscut faptul că Bolero de Ravel şi Carmina Burana de Orff, care umplu sălile de concert, au fost scrise cu 20, respectiv 10 ani înainte de Turangalîla. Este uimitor câte prejudecăţi sunt întâlnite chiar şi la muzicieni! În ciuda complexităţii, încărcătura tensională nu depăşeşte graniţele multor lucrări compuse în secolul al XIX-lea, iar atmosfera este una extrem de senzuală. Cu toate acestea, este foarte rar programată în România. Sper că motivul îl reprezintă doar dificultatea de a aduce pentru fiecare reprezentaţie undele Martenot cu tot cu interpret şi nu panica în faţa unei partituri pretenţioase.
luni, 16 mai 2011
Liviu Dănceanu: Homo videns
Cei ce urmăresc un spectacol de operă rareori se întreabă cum este scrisă muzica. Interesant este ce se întâmplă pe scenă. Publicul vrea sa audă în primul rând voci frumoase (de fapt, cam la asta se reduce un spcetacol în România, uneori nici atât), iar dacă se poate ca primadona sa nu fie supraponderală, este de-a dreptul minunat. Desigur, scenografia şi regia sunt extrem de importante, altfel, ce rost mai are să se monteze un spectacol de operă, când este mult mai ieftin şi mai rapid să se cânte în concert.
Operele moderne şi contemporane au alte cerinţe şi alt public. Nu sunt rentabile pentru teatrele mari, nu pot fi programate de mai multe ori în stagiune pentru că s-ar cânta cu sala goală. Având statutul de proiect, se bucură însă de apreciere, public tânăr şi cel puţin curios. Atât Ultimele zile, ultimele ore a lui Anatol Vieru, cât şi Orestia II de Aurel Stroe au avut un succes imens.
Festivalul SIMN 2011 a lansat câteva lucrări scenice. Homo Videns compusă de Liviu Dănceanu a avut premiera în Sala Studio a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti în seara zilei de 24 mai. Ansamblul Archaeus Simfonietta dirijat de Vlad Conta, a coparticipat la desfăşurarea piesei regizată de Daniel Prallea – Blaga. Cei patru tineri solişti au fost pregătiţi de Georgeta Stoleriu şi pianista Inna Oncescu. Soprana Anna Mirescu, mezzosoprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov şi basul Claudiu Şola au interpretat eroii reali sau „de pe sticlă” din tele – opera – balet a lui Liviu Dănceanu.
Ajunsă la capitolul „sinopsis”, mă văd în imposibilitatea de a descrie o acţiune. Este un decupaj din viaţa de zi cu zi, în care fiinţele umane nu acţionează, ci sunt martorii unui spectacol haotic – hipnotic, un decupaj din viaţa fiecăruia din noi. Omul este prins şi vegetează între două monitoare. Opera începe cu un gest reflex: deschiderea calculatorului. „Start”, „mozilla” „open”, „send”, „delete” sunt comenzile pe care le executăm de multe ori înainte de a coborî din pat.
Am putut recunoaşte personajele-cheie ale televiziunii: ştirista, prompterista, mondenul, reporterul, „artiştii” hip–hop, omul care îşi expune viaţa personală în speranţa obţinerii celebrităţii, politicianul-starlettă; episoadele din viaţa pe sticlă, de asemenea: ştirile de la ora 5, talk show-ul, divertismentul, reality show-ul, telenovela şi multă, multă publicitate (publi(ce)citate). Caracterul interactiv a fost dat de folosirea „prompterului” (planşe de carton) pentru public.
Interesantă mi s-a părut integrarea cameramanului (Virgil Oprina), a imaginii şi a dirijorului în acţiune. Pe ecran erau proiectate permanent prim planuri într-o mişcare continuă, ameţitoare. Figuraţia Anei Szekely (personaj mut) a fost extrem de sugestivă. În calitatea sa de prompter pentru public, era singurul personaj lucid şi real şi lucrare, fiind deopotrivă „creierul” din spatele comediei şi singura fiinţă cu reacţie umană firească. Apariţiile regizorului Daniel Prallea Blaga s-au vrut simpatice, dar au fost mai degrabă cabotine.
Celor patru solişti, „muzicieni cu voce” aşa cum afirmă în notele de program profesoara Georgeta Stoleriu, nu li se pot aduce decât laude. Capabili să se descurce cu rigorile intonaţionale şi ritmice ale muzicii contemporane şi deopotrivă posesorii unor voci de foarte bună calitate (de multe ori i-am admirat în spectacole de operă sau în concerte vocal-simfonice), cântăreţii au oferit o interpretare interesantă şi au redat fiecare – deşi întruchipau personaje multiple – câteva tipologii. Astfel, am identificat preţioasa şi „intelectuala” interpretate de mezzosoprana Antonela Bârnat – cea mai experimentată dintre solişti – păpuşa isterică jucată de Anna Mirescu, superficialul şi charismaticul întruchipaţi de tenorul Nicolae Simonov şi „vocea naţiunii” scandată de basul Claudiu Şola.
Deşi grotescul este omniprezent în lucrare, nu el este cel care triumfă. Rezultatul prelucrării acestei idei năstruşnice este o muzică echilibrată, care nu abundă în stridenţe şi disonanţe, având chiar momente ancorate în tradiţie, aşa cum este fugatto-ul din momentul „Eurofision”. Părţile solistice au fost cântate şi vorbite. Cu toate că este o operă şi că atenţia auditoriului este orientată spre planul vizual şi cu toate că ideea şi punerea ei în scenă sunt incitante, în 24 mai 2011 am ascultat muzică. Un lux, poate, într-un moment în care se tinde spre fuziune, sinteză, sincretism.
Cel mai interesant lucru la opera lui Liviu Dănceanu este faptul că adevăratul succes nu este cel contabilizat în sală, ci unul observabil în reacţia pe care o provoacă. Şocaţi de cât de adânc au intrat televiziunea şi internetul în viaţa noastră, poate vom încerca să trăim puţin înainte să ajungem să downloadăm vise.
PS. Ce bine că am terminat articolul la timp pentru a prinde emisiunea lui Mircea Badea!
Amprenta maeştrilor, un pas către excelenţă
Iniţiativa privată se manifestă din ce în ce mai mult în spaţiul cultural românesc, aducând fie completări ale programelor guvernamentale, fie proiecte noi, dar absolut necesare. În perioada 4-9 mai 2011, am asistat la un binevenit eveniment educaţional şi artistic, concretizat în prima ediţie a Centrului de Excelenţă în Operă, organizat de fundaţia ELITE ART Club UNESCO (Jeunesses Musicales Romania) în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu”. Programul a fost alcătuit din cursuri de măiestrie susţinute de mezzosoprana Viorica Cortez (canto), regizorul american Vincenzo Liotta (actorie operă) şi tenorul Marius Budoiu (sesiune de pregătire) încheiate de concertul în care absolvenţii au evoluat împreună cu Bucharest Symphonic Orchestra dirijată de Iurie Florea.
Trei maeştri internaţionali au împărtăşit secretele profesiei şi experienţa lor cu tinerii artişti înscrişi la masterclass. Viorica Cortez, mezzosoprana româncă având o carieră internaţională desfăşurată deopotrivă în marile teatre ale lumii şi pe scenele de concert, este adesea invitată să facă parte din juriile concursurilor internaţionale şi susţine frecvent cursuri de măiestrie în Europa. Tenorul Marius Budoiu interpretează o mare varietate de roluri pe scene din întreaga Europă, dar şi din Japonia şi îşi desfăşoară activitatea didactică la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj. Aflat la a treia vizită în România, regizorul american Vincenzo Liotta este şeful de catedră al secţiei Studii de Operă la Indiana University Jacobs School of Music (Bloomington, SUA) şi regizor al IU Opera Theater. A pus în scenă spectacole atât în teatrele din America, Australia, Asia, cât şi în Europa.
Tineri solişti aflaţi unii încă în etapa de studiu, alţii deja angajaţi în instituţiile muzicale din România au primit îndrumare în această perioadă în cadrul cursurilor Centrului de Excelenţă în Operă. Trebuie menţionată contribuţia celor trei pianiste corepetitoare care au asigurat pregătirea muzicală: Adela Bihari (corepetitor principal), Lidia Ciubuc şi Raluca Ouatu.
Dacă publicul a văzut doar rezultatul acestui masterclass, materializat în concertul din seara zilei de 9 mai 2011 din Sala Ateneului, pot afirma că partea cea mai interesantă s-a desfăşurat în timpul cursurilor. Faptul că studenţii au parcurs întregul drum al pregătirii unui concert – rezolvarea tehnică, interpretare, regie, lucru cu orchestra – a fost extrem de important, fiind pentru unii dintre ei o premieră. Am asistat la reale metamorfozări şi chiar miracole pe care cei trei profesori dedicaţi au fost capabili să le creeze. România este bogată în talente, însă uneori acestea se perimează înainte de vreme din cauza lipsei de substanţă în pregătire. Timpul a fost scurt, este adevărat, însă o mostră despre cum trebuie lucrurile realizate îi va ajuta cu siguranţă pe cei aflaţi la începutul carierei. Luând separat numai partea tehnică, atât de bine demonstrată chiar vocal de mezzosoprana Viorica Cortez, ascultând glasurile cursanţilor din prima zi şi până în seara spectacolului, am remarcat un progres uimitor. Fără a recurge la artificii, la spectaculozitate cu orice preţ, soliştii au fost capabili în final să redea în mai mare măsură atât dovada talentului, cât mai ales spiritul muzicii.
În privinţa cursului de actorie, acesta a fost deosebit de util şi de interesant. Pornind de la lucruri de bază, Vincenzo Liotta a subliniat diferenţele dintre arta actorului de teatru şi cea a cântăreţului de operă, lucrând fiecare scenă propusă de artişti în cele mai mici, dar semnificative detalii, chiar dacă acestea veneau numai din structura muzicii. Un curs util pentru oricine activează în domeniul operei, fie că este cântăreţ sau regizor.
Concertul de arii şi duete din opere de pe scena Ateneului a fost rezultatul efortului colectiv al studenţilor şi profesorilor. Nici un detaliu nu a fost lăsat la voia întâmplării. Au evoluat sopranele Tina Munteanu, Ana Cebotari, Cristina Dan, Tatiana Purcaru şi Silvia Baltog, mezzosopranele Sidonia Nica, Florentina Soare, Liliana Mattei Ciucă, Sorana Negrea şi Daniela Burlacu, tenorii Liviu Iftene, Lucian Corchis şi Liviu Indricău şi baritonul Iordache Basalic. Invitatul de onoare a fost tenorul Marius Budoiu.
Programul a fost echilibrat şi spectaculos în acelaşi timp, punând în valoare calităţile soliştilor. Câteva momente au fost deasupra mediei concertului, unele datorând mult frumuseţii glasurilor interpreţilor. Am remarcat expresivitatea şi forţa vocală în cazul sopranei Tina Munteanu (Un bel di vedremo din Madama Butterfly de G. Puccini) şi al tenorului Liviu Iftene (Una furtiva lagrima din Elixirul dragostei de G. Donizetti), generozitatea timbrală a mezzosopranei Liliana Mattei Ciucă (aria Dalilei din Samson şi Dalila de Saint-Saëns), curăţenia şi siguranţa tehnică a mezzosopranei Florentina Soare (aria lui Orlovsky din Liliacul de J. Strauss). Frumoasă a fost apariţia sopranei Ana Cebotari în aria Meine Lippen, sie küssen so heiß din Giuditta de Fr. Lehar, artista demonstrând pe deplin calităţile sale scenice într-o coregrafie căreia regizorul Vincenzo Liotta i-a acordat foarte multă atenţie. Artistul total s-a dovedit a fi baritonul Iordache Basalic, a cărui experienţă artistică, dar şi vocea bogată în armonice şi bine susţinută tehnic au strălucit în Largo al factotum din Bărbierul din Sevilla de Rossini. Starul serii a fost, bineînţeles, tenorul Marius Budoiu, care a oferit culminaţia spectacolului cu aria In fernen Land din Lohengrin de R. Wagner.
Concertul nu reprezintă, însă, sfârşitul acestui masterclass. O întâlnire cu astfel de personalităţi are urmări pentru întreaga viaţă artistică a celor tineri. Iată un proiect al cărui prim pas a fost nu doar un succces, ci un eveniment benefic pentru viitorul vieţii muzicale româneşti şi pentru care iniţiatorii merită toate felicitările, încurajările şi sprijinul.
Oratoriul Bizantin de Paşti pe scena Sălii Radio
Încadrându-se în tradiţia instituţiilor muzicale bucureştene de a interpreta în această perioadă lucrări cu tematică pascală, concertul din seara zilei de vineri, 8 aprilie 2011, al Orchestrei Naţionale şi al Corului Academic Radio conduse de dirijorul Horia Andreescu a adus pe scenă Oratoriul Bizantin de Paşti - Patimile şi Învierea Domnului de Paul Constantinescu. Soliştii au fost: başii Cristian Hodrea (Evanghelistul), Pompeiu Harasteanu (Iisus) şi Iustinian Zetea (Pillat), mezzosoprana Sidonia Nica (Maria), tenorul Pataki Adorján, sopranele Valentina Naforniţă şi Alina Bottez.
Lucrare ce necesită mari desfăşurări de forţe, oratoriul lui Paul Constantinescu prezintă foarte multe asemănări cu Pasiunile bachiene. Construcţia este în mare parte similară, la fel şi distribuirea rolurilor. Paul Constantinescu a preferat însă pentru Evanghelist vocea de bas. Compozitorul a recurs la retorica muzicală bachiană, în special în momentele răspunsurilor corului, scurte reacţii polifonice, însă pe structuri melodice bizantine şi pe ritmuri, de multe ori, asimetrice. Coralele sunt înlocuite de prelucrări ale cântărilor bisericeşti (Aliluia din debutul lucrării, Cămara ta, Mântuitorul meu, sau Hristos a înviat din final). Stilul recitativ predomină în părţile solistice, fiind o îmbinare între cel dramatic, operistic şi cel bizantin. Acesta din urmă este regăsit şi în paginile corale (ex. Astăzi s-a spânzurat pe lemn, distribuit la vocile bărbăteşti).
Varianta interpretativă propusă de Horia Andreescu a adus, în afara atmosferei de reculegere din unele momente, a tensiunii dramatice şi a monumentalităţii, şi câteva inovaţii. Au surprins de la început nuanţele extrem de reduse cerute corului, mai ales pe o pagină atât de dificilă cum este Aliluia. Sonoritatea camerală a fost realizată prin performanţa de a reduce volumul vocilor Corului Academic Radio - practic voci de operă - la cel al vocilor de copii. Efectele acestea au costat însă eficienţa în momentele de forte, în care corul a fost acoperit cu totul de orchestră, mult mai numeroasă de altfel.
O altă noutate a fost amplificarea şi folosirea efectului de reverberaţie pentru basul Pompei Hărăşteanu, cu intenţia de a da vocii interpretului lui Iisus o sonoritate mai puţin pământeană. Rezultatul a fost destul de întunecat. Câteva efecte parlato au fost cerute corului şi Evanghelistului pentru a se da muzicii efecte dramatice.
Concertul a fost interesant, pitoresc şi mai ales apreciat, deşi umbrit de câteva decalaje. Soliştii au oferit momente frumoase, atât cei mai experimentaţi cât şi "aripa tânără". Ne-am bucurat de generozitatea vocală a Maestrului Pompei Hărăşteanu, interpretarea dramatică a basului Cristian Hodrea, sensibilitatea Sidoniei Nica, prospeţimea adusă de soprana Valentina Naforniţă şi basul Iustinian Zetea, ultimii doi fiind masteranzi la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
Trebuie felicitat corul pregătit de Dan Mihai Goia. Partitura vocală este provocatoare pentru ansamblurile profesioniste. Dificultatea scriiturii, amplificată de nuanţele mici cerute pe alocuri, dar şi de tempii incomozi, a fost rezolvată cu succes, intonaţia fiind impecabilă şi planurile sonore bine conturate. Orchestra Naţională Radio a realizat, deasemenea, o bună reprezentaţie, cu partidele de suflători în formă foarte bună şi cu o sonoritate bogată şi plină de expresivitate. Un efort colectiv prin care o lucrare de secol XX, în care tradiţia muzicii profesioniste autohtone (bizantină) şi cea europeană (muzica sacră barocă şi simfonismul romantic târziu) sunt îmbinate într-o construcţie complexă, îşi găseşte în acelaşi timp drumul către public şi locul în istoria muzicii.
Operă barocă la sala studio a Conservatorului
Aflat la cea de a treia ediţie, Festivalul Chei al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti a fost deschis în seara zilei de 5 aprilie 2011 de spectacolul clasei Prof. asoc. dr. Anda Tăbăcaru Hogea cu opera Alcina de G. Fr. Händel, dirijat de Adrian Butterfield (Marea Britanie). Soliştii, în mare parte studenţi ai anului II Master, au fost acompaniaţi de Orchestra Barockerilor (dirijor Adrian Buciu), care a folosit instrumente şi acordaj modern, excepţii fiind, bineînţeles, prezenţa clavecinului şi a lăutei.
Dirijorul invitat şi-a început formarea muzicală în calitate de corist al Catedralei St. Paul din Cambridge, absolvind ulterior Trinity College. În prezent, este Director muzical al Tilford Bach Society şi Director muzical asociat al Festivalului London Händel. Dirijează ansambluri ca London Händel Orchestra and Players şi Theatre of Early Music din Montreal, adesea conducând de pe poziţia de concert maestru/ solist. Discografia sa include atât înregistrări realizate în calitate de dirijor cât şi de violonist.
Scrisă pe libretul L'isola di Alcina atribuit lui Riccardo Broschi, libret inspirat de poemul epic Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, Alcina, o opera seria cu subiect fantastic, a avut premiera în 1735. Acţiunea are loc pe o insulă stăpânită de vrăjitoarea Alcina, care, pentru propriul amuzament, seducea străinii ajunşi pe teritoriul ei şi apoi îi transforma în plante şi animale. Vrăjitoarea este învinsă în cele din urmă de cei care îi caută pe cei dragi şi descoperă adevărul reuşind să treacă de iluzie.
Extrem de interesante au fost concepţia regizorală a Andei Tăbăcaru Hogea şi scenografia realizată de Anca Albani. Costumele moderne dar cu elemente de epocă şi proiecţiile video adaptate fiecărei scene, au fost elemente integrate în naraţiunea acestei opere. Trebuie menţionaţi aici asistenţii de decor Oana Micu şi Nevenka Todorovska şi asistenţii de costume Raluca Fraţiloiu, Ioana Nestorescu şi Elena Gheorghe, studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Designul perucilor a fost realizat de Andreea Săndulescu, iar mişcarea scenică de Monica Mihăescu – un alt punct forte al spectacolului, care îmbină elemente de dans baroc şi contemporan mai ales în planul figuraţiei, „animalele” şi „plantele” participând la desfăşurarea acţiunii.
De foarte multe ori, când vizionăm un spectacol pe scena operei naţionale, putem să remarcăm câteva voci frumoase, iar dacă partitura este deosebit de dificilă, câţiva interpreţi care au reuşit să cânte corect. Producţia studenţilor de la conservator pare să aducă speranţa unui spectacol de calitate, care să revigoreze scena profesionistă. Aflaţi, unii dintre ei, la început de carieră, cei şapte solişti au dovedit nu numai calităţi vocale şi tehnice, dar mai ales o bună înţelegere a stilului, cu toate că muzica barocă este obiectul de studiu al unui modul separat, iar profesorii de canto şi studenţii deopotrivă sunt interesaţi mai mult de opera din secolul al XIX-lea. Este meritul mai ales al celor care au asigurat pregătirea muzicală a studenţilor (Mihai Vârtosu şi Andreiana Roşca într-o primă fază şi Verona Maier şi Mihai Ghiga în etapa premergătoare lucrului cu orchestra).
Impresionant a fost modul în care soprana Rodica Vică a dat viaţă personajului principal. Solista a reuşit cu adevărat să vrăjească publicul prin bogăţia expresivă a interpretării, trecând cu uşurinţă de la control şi dominare la panică şi deznădejde. Rolul Alcina este provocator atât ca joc dar mai ales din punct de vedere vocal, cerând virtuozitate, lirism în anumite momente, accente dramatice în altele, evoluând de la trilurile hipnotice din prima arie la tonuri agresive susţinute pe vocalize ample.
Interpreta rolului Oberto, soprana Ana Cebotari a strălucit atât prin calităţile tehnice şi căldura vocală cât şi prin naturaleţea scenică, personajul fiind exponentul inocenţei care învinge jocul malefic al Alcinei.
Perechea Bradamante - Ruggiero (mezzosopranele Adina Secobeanu şi Emanuela Pascu) şi Melisso (basul Iustinian Zetea) au fost reprezentaţii altor două valori: dragostea şi înţelepciunea.
Simpatic a fost cuplul Morgana - Oronte interpretat de soprana Veronica Anuşca (Premiul I la ediţia din 2011 a concursului Maeştrii artei lirice) şi de tenorul Nicolae Simonov. Cei doi interpreţi au adus pata de culoare, elementul comic în desfăşurarea acţiunii, fiind întâi confuzi, induşi în eroare şi apoi puşi în faţa realităţii.
Singurele puncte în minus revin orchestrei, unde intonaţia nu a fost întotdeauna curată. Cu acest aspect rezolvat şi cu folosirea instrumentelor de epocă, reprezentaţia ar fi putut sta în picioare pe orice scenă europeană. Violonistul Mihai Ghiga a avut o contribuţie majoră, realizând momentele de solo.
A fost un spectacol convingător, a cărui derulare „a curs“ în ciuda multelor şi complicatelor pagini solistice (Alcina a avut nu mai puţin de 5 arii), echilibrat din punct de vedere tensional, colorat, tradiţional şi modern în acelaşi timp. Am asistat nu numai la succesul artiştilor, ci la triumful muzicii baroce în mediul artistic românesc, unde iniţiativele de acest fel aparţin doar unor entuziaşti. Este interesant cum proiectele ambiţioase ale Universităţii Naţionale de Muzică au parte întotdeauna de public numeros, entuziast şi satisfăcut, indiferent dacă este vorba de operă barocă sau contemporană, aşa cum a fost cazul spectacolului cu Orestia II de Aurel Stroe, prezentat în octombrie 2010.
Alcina de Händel va fi interpretată de aceiaşi tineri artişti în data de 7 mai a.c. pe scena Opere Naţionale din Bucureşti, sub conducerea dirijorului Adrian Buciu. Le dorim succes şi sperăm că producţia va fi integrată în următoarea stagiune!
Popas în atelierul de electroacustică
O binevenită reactualizare a colaborării dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti şi Filarmonica „George Enescu”, proiectul Concerte de muzică românească a oferit, în seara zilei de 2 februarie în sala mică a Ateneului Român, evenimentul intitulat Atelierul de electroacustică.
Într-o atmosferă quasi-familială, cinci compozitori din zona avangardei, fiecare cu un program estetic şi o modalitate proprie de a îmbina sursele acustice şi pe cele electronice, şi-au expus lucrările şi convingerile: Călin Ioachimescu, Corneliu Dan Georgescu, Maia Ciobanu, Octavian Nemescu şi Irinel Anghel
Seara a început cu o lucrare ambientală (Digital Birds a lui Călin Iochimescu), în care au fost prelucrate sunete emise de păsări, în timp ce altele au fost genrate electronic, fiind audibile două secţiuni dictincte, cea de a doua mai întunecată, dominată de isonuri grave.
Corneliu Dan Georgescu a trimis o piesă nouă, intitulată Ritual für die Harmonie, o lucrare spectrală în care, peste isonurile armonice se suprapun episoade concrete decupate din cotidian (zgomote din trafic, din mulţimi de oameni, etc).
Maia Ciobanu a propus o lucrare programatică, bazată pe versete din Apocalipsa după Ioan, intitulată Veni-va!, o piesă inspirată de trăiri personale, de frustrări, neîmpliniri, dezamăgiri. Compozitoarea foloseşte – în contextul spiritual al lucrării – un cantus planus generat electronic, peste care suprapune elementele de tensionare, mergând în crescendo către un climax dramatic, simbolizând o rezolvare dureroasă a problemelor acestei lumi.
Lucrarea lui Octavian Nemescu – Natural – Cultural - a fost audiată în varianta din anul 1973. „Octavian Nemescu este un compozitor care cere”, explică Maia Ciobanu în prezentarea sa, subliniind faptul că muzica celui care, alături de Corneliu Dan Georgescu, a fost creatorul curentului arhetipal presupune participarea auditoriului la fenomenul atistic. Fiind o îmbinare de elemente acustice şi electronice, Natural – Cultural aparţine deopotrivă curentului spectral şi muzicii procesuale, după cum a explicat însuşi compozitorul. „Este o lucrare care conţine vibraţii din regnurile mineral, vegetal, animal dar şi voce umană, o lucrare care creşte asemenea unui copac, pornind de la sunetul sol.” Îmi voi permite să citez un fragment dintr-o cronică realizată de Viorica Anghelescu pentru Contemporary Music Journal, publicată pe 10 aprilie 2010 pentru a descrie evoluţia acestei lucrări: „Materia devine om, devine spirit, devine apoi conştiinţă pură, căutând continuu, fără oprire, ceva, fericirea şi durerea.” Există o funcţionalitate a acestei piese, cum de altfel există pentru multe lucrări din creaţia lui Octavian Nemescu. Compozitorul afirmă că, la modul ideal, lucrarea ar trebui ascultată la rasaritul sau la apusul soarelui, undeva pe un vârf de munte.
Piesa de încheiere i-a aparţinut compozitoarei Irinel Anghel, despre care Maia Ciobanu afirmă că „face totul pentru a se simţi bine creând muzică”. Vortando a fost o îmbinare de muzică preînregistrată cu elemente vocale live şi joc scenic, mergând foarte mult în zona entertainment -ului.
O seară specială, deşi publicul nu a fost numeros, în care au fost binevenite explicaţiile aproape pedagogice ale compozitoarei Maia Ciobanu, ca şi interacţiunea cu publicul şi compozitorii prezentaţi. Nu ştiu dacă există un anumit tip de auditoriu pentru muzică nouă, însă unele proiecte au avut un succes enorm, dacă ne amintim spectacolul cu Orestia II de Aurel Stroe realizat în toamna anului trecut la UNMB sau punerea în scenă a operei Ultimele zile, ultimele ore de Anatol Vieru în cadrul Festivalului „George Enescu” din 2007. Poate că publicitatea face ca orice să se vândă, sau poate că elementul vizual este foarte important. Merită încercate toate variantele. Cert este că acest tip de muzică nu este adresat simţurilor, ci altor zone ale minunatei şi evoluatei fiinţe umane.
Opere în concert pe scena Radioului
Un proiect interesant al Formaţiilor Muzicale Radio (sau, aşa cum sunt denumite azi, Orchestrele şi Corurile Radio) îl constituie punerea în scenă în fiecare stagiune a unei opere mai puţin cântate sau chiar absentă din repertoriul teatrelor autohtone. Au fost prezentate publicului meloman, în această formă, lucrări ca Adriana Lecouvreur de Cilea, în care am avut bucuria de a o vedea şi asculta pe soprana Nelly Miricioiu, Hérodiade de Massenet, La Gioconda de Ponchielli, Stifellio de Verdi sau I Puritani de Bellini. Pentru seara zilei de 21 ianuarie, au fost alese două lucrări de Ravel – Ora spaniolă (L'heure espagnole) şi Copilul şi vrăjile (L'enfant et les sortileges) – într-o interpretare de excepţie: Orchestra Naţională Radio condusă de dirijorul Julien Salemkour, cu participarea Corului Academic (dirijor Dan Mihai Goia) şi a Corului de Copii Radio (dirijor Voicu Popescu) au acompaniat ansamblul de solişti, eroina serii fiind mezzosoprana Ruxandra Donose. Despre Julien Salemkour aflăm din notele de program că îmbină activitatea dirijorală cu cea de pianist concertist, conducând din anul 2001 orchestra Operei de Stat din Berlin, fiind asistentul lui Daniel Barenboim.
Soliştii Orei spaniole au fost Ruxandra Donose (Concepción), tenorii Philippe Do (Gonzalve) şi Valentin Racoveanu (Torquemada), baritonul Yuriy Tsiple (Ramiro) şi basul Petre Burcă (Don Iñigo Gomez). Desigur, starul invitat a oferit spectacolul, atât vocal cât şi în privinţa interpretării. Fiind în culmea unei cariere impresionante, Ruxandra Donose a strălucit în roluri de factură diferită atît pe scenele teatrelor Covent Garden, Opera Bastille şi Opera Mare din Paris, Deutsche Oper Berlin, Semper Oper Dresda, din Hamburg, Zürich, Torino, Teatro La Fenice - Venezia, cât şi pe cele de concert. După ce a interpretat Ora spaniolă de Ravel la Covent Garden şi în varianta de concert cu Deutsche Symphony Orchester (dirijor Marek Janowski), Ruxandra Donose a redat acum pentru publicul bucureştean frivolitatea, ipocrizia dar şi şarmul lui Concepción, conturând personajul chiar şi în absenţa condiţiilor scenice proprii. Frumoase au fost, de asemenea, interpretarea tenorului francezo-vietnamez Philippe Do şi cea a baritonului Yuriy Tsiple deşi, legaţi de partitură, nu au avut libertatea de a-şi juca rolurile.
În partea a doua a serii, cu o mai mare desfăşurare de forţe a fost interpretată lucrarea L'enfant et les sortilèges Cu şapte solişti acoperind multitudinea de roluri, fantezia lirică în două acte a prins viaţă pe scena Sălii Radio. Astfel, Ruxandra Donose (copilul), mezzosoprana Aura Twarowska (mama, ceaşca şi libelula), soprana Teodora Gheorghiu (focul, privighetoarea şi prinţesa), tenorul Philippe Do (ceainicul, bătrânul şi broasca), baritonul Yuriy Tsiple (ceasul, motanul), basul Petre Burcă (fotoliul, copacul), mezzosoprana Antonela Bârnat (pisica, un păstor, veveriţa) şi soprana Tina Munteanu (scaunul, bufniţa, liliacul, o păstoriţă) au fost însoţiţi de cele două coruri ale Radio-ului în basmul lui Ravel. Spectacolul a generat o stare de satisfacţie auditivă deplină, Orchestra Naţională Radio fiind într-o formă foarte bună, cu un dirijor riguros, creativ şi expresiv. Momentele solistice au extaziat publicul. Trei voci feminine grave (Donose, Twarowska şi Bârnat), educate la clasa reputatei profesoare şi artiste Georgeta Stoleriu, au avut în comun doar rigoarea tehnică, pentru că în plan timbral şi expresiv au fost diferite, oferind o paletă amplă de culori, atât de bine valorificate de muzica lui Ravel. Momente în care rămâneam cu respiraţia tăiată au fost solo-urile sopranei Teodora Gheorghiu (laureată a concursurilor Reine Elisabeth şi George Enescu), ale cărei acute în pianissimo şi staccati păreau supraumane.
Cu toate că a Ruxandra Donose a fost numele care a umplut Sala Radio, întreaga echipă de muzicieni a condus la remarcabilul succes al operelor în concert. Dirijorul Julien Salemkour a controlat şi condus eşafodajul sonor, realizând echilibrul şi diversitatea timbrală. Soliştii au fost cu toţii la un nivel profesional înalt, mulţi dintre ei fiind premiaţi ai concursurilor naţionale şi internaţionale de canto şi aflându-se de altfel - cum este cazul Aurei Twarowska sau al Teodorei Gheorghiu - în plină carieră internaţională.
O muzică fascinantă, senzuală, realizată de muzicieni excepţionali, un spectacol din care doar decorurile lipseau, prezenţa unui nume sonor al artei interpretative internaţionale au fost elementele unuia din cele mai reuşite concerte din această stagiune ale Radioului. Am fost astfel martorii unui experiment plin de succes, al unui triumf al muzicii lui Ravel într-un spaţiu în care parcă nu mai puteam vedea dincolo de La traviata şi, uneori, Tosca.
Sărbători corale
Aniversare, Crăciun, muzică sud-americană, entuziasm, culoare, sunt câteva dintre lucrurile care rămân în minte după concertul Corului Academic Radio din seara zilei de 9 decembrie 2010. După ce Corul Filarmonicii a sărbătorit 60 de ani de la înfiinţare, era rândul mai bătrânului ansamblu să-şi răsplătească publicul la cei 70 de ani împliniţi. Făcând parte din seria de evenimente programate cu ocazia Zilei Internaţionale a Cântului Coral, concertul a fost contrapunctat de lansarea în foyerul sălii de concerte a CD-ului cu Oratoriul bizantin de Crăciun „Naşterea Domnului” de Paul Constantinescu, editat de Casa Radio, eveniment la care, în afara protagoniştilor (Dirijorii Horia Andreescu şi Dan Mihai Goia, cvartetul solistic alcătuit din soprana Sanda Şandru, mezzo soprana Claudia Codreanu, tenorul Ionel Voineag şi basul Pompei Hărăşteanu) a luat cuvântul muzicologul Valentina Sandu Dediu.
Revenind la scenă, aş putea spune că alegerea muzicii Sud-americane pentru un astfel de eveniment a fost un lucru inedit, programul conţinând, pe lângă Misa Criolla şi Navidad Nuestra de Ariel Ramirez, lucrări ale unor compozitori quasi-necunoscuţi: Oscar Luis Santos Basso, Adrian Cuello Piraquibis, David Nino, Emilio Murillo. Acompaniamentul a fost realizat de Dan Teodorescu şi Constantin Aolăriţi (percuţie), Dragoş Şerbănescu (contrabas) şi Carmen Săndulescu (pian), cărora li s-au alăturat câţiva membri ai corului, aceştia având posibilitatea de a-şi arăta talentele „ascunse”: Angi Tănase – acordeon, Liviu Ofiţeru - vioară, block-flöte, Adrian Ilie - vioară, Aurel Frangulea - chitară, Petre Fârtăţescu – chitară. Pentru susţinerea părţilor solistice, au fost invitaţi artiştii sud americani stabiliţi în România - Wladimir Pesantes (Ecuador) şi Hector Lopez (Mexic) – dar şi doi membri ai corului: tenorul Nicolae Simonov, prezent din ce în ce mai des ca solist în concerte vocal simfonice, şi baritonul Cornel Popuşoi.
Aşadar, o sărbătoare în familie, fără prezenţa vreuneia din cele două orchestre ale Radioului, fără un repertoriu pretenţios, dar interpretat cu bucurie, cu un dirijor entuziast şi dedicat. Binevenită a fost pata de culoare adusă de soliştii sud – americani, Hector Lopez - solist al operei din Bucureşti - strălucind in Missa Criola. Am remarcat prestaţia lui Aurel Frangulea în ipostaza de chitarist, artistul făcând faţă cu brio cerinţelor partiturii.
Felicitările, elogiile şi diplomele onorifice din partea Asociaţiei Naţionale Corale din România au fost aduse de către preşedintele acesteia, dirijorul Voicu Enăchescu, alături de cele oferite de Orchestrele şi Corurile Radio.
Deşi atât scopul creării, cât şi activitatea curentă ale Corului Academic Radio o reprezintă concertele vocal-simfonice, ansamblul a avut de-a lungul celor şapte decenii, alături de Corul Naţional de Cameră Madrigal, o contribuţie importantă în promovarea muzicii româneşti, atât prin activitatea scenică, dar şi prin multele înregistrări realizate. Multe prime audiţii şi-au găsit astfel drumul către public în interpretarea Corului Radio. Evoluând sub conducerea dirijorilor Dumitru D.Botez, Gheorghe Danga, Dumitru D. Stancu, Constantin Petrovici, Emanuel Elenescu, Alexandru Sumski, Carol Litvin, Aurel Grigoraş şi Dan Mihai Goia, distinsul ansamblu a realizat turnee în Italia, Bulgaria, Grecia, Cipru, Spania şi Israel, iar repertoriul variat cuprinde atât lucrări vocal-mfonice, cât şi madrigale, poeme, balade şi miniaturi.
Meritând mai multă amploare, atenţie şi consideraţie, concertul Corului Academic Radio a fost un reuşit exerciţiu de adaptare, o adiere proaspătă, o ieşire din zona convenţionalului, iar reacţia publicului nu putea fi mai îmbucurătoare, cu toţii dorind să vedem în următoarele decenii ce poate să ofere sărbătoritul. La multe succese!
Oameni tineri, muzică veche sau reuşita unui festival
Aflat la cea de a cincea ediţie, Festivalul de Muzică Veche organizat de un grup de tineri entuziaşti ce activeză în cadrul în agenţiei de management artistic Medieval Praxis s-a desfăşurat în perioada 30 octombrie – 1 noiembrie la Ateneul Român şi a fost dedicat muzicii lui J. S. Bach. Conducerea muzicală a fost realizată de clavecinistul şi dirijorul norvegian Ketil Haugsand.
Actualmente profesor la Hochschule für Musik und Tanz din Köln, Ketil Haugsand este o personalitate marcantă a lumii muzicale internaţionale şi o autoritate în domeniul muzicii baroce. Discipol al lui Gustav Leonhardt la Conservatorul din Amsterdam, Haugsand a realizat înregistrări cu lucrări de Seixas, Rameau, Marchand, Sousa Carvalho, iar CD-ul conţinând Variaţiunile Goldberg de Bach in interpretarea sa se bucură de aprecierea criticilor, fiind considerată o înregistrare de referinţă.
Orchestra prezentă pe scena Ateneului în cele trei zile ale festivalului a fost Il Gardellino (Belgia), având în componenţă artişti ca violonista Mayumi Hirasaki, flautistul Jan de Winne sau oboistul Marcel Ponseele. Folosind instrumente de epocă şi tehnica specifică acestora, tinerii muzicieni reconstruiesc atmosfera şi stilul muzicii baroce, apropiindu-se de acel „autentic” căutat deopotrivă de interpreţi şi muzicologi.
Primul concert al festivalului intitulat Magnificat anima mea Dominum a avut în program Cantata Ich habe genug BWV 82 avându-l ca solist pe contratenorul Cezar-Florin Ouatu şi Magnificat anima mea Dominum BWV 243 cu participarea Corului de copii Radio şi a soliştilor Raluca Enea - sopran I, Irina Grigorescu - sopran II, Cezar-Florin Ouatu - contratenor, Ionuţ Popescu - tenor, Ştefan Schuller - bas. Impresionantă precizia intonaţională şi siguranţa tehnică a instrumentiştilor şi coordonarea dintre aceştia. Frumoasă sonoritatea Corului de copii cu adaosul de voci masculine şi reuşită redarea structurii în viziunea lui Ketil Haugsand.
Cea de a doua seară, din programul căreia au făcut parte Concertul Brandenburgic nr. 5 BWV 1050, Concertul pentru două clavecine BWV 1060 şi Suita pentru orchestră BWV 1068, a fost punctul culminant al festivalului. E greu de spus ce a fost mai spectaculos în redarea Concertului Brandenburgic: acurateţea execuţiei şi frazarea violonistei Mayumi Hirasaki sau cadenţa clavecinistului Ketil Haugsand. Lui Haugsand i s-a alăturat Raluca Enea în concertul pentru două clavecine, cei doi solişti realizând o intensă comunicare, aş putea spune o simbioză artistică. Virtuozitatea dublată de cunoaşterea muzicii interpretate în straturile cele mai adânci, dar şi bucuria de a cânta au condus către exultarea publicului bucureştean.
Cea de a treia seară a purtat numele Glasuri de îngeri. Corala Cantemus şi orchestra Il Gardellino sub conducerea aceluiaşi entuziast, neobosit şi inspirat Ketil Haugsand au adus pe scena Ateneului cele 6 motete de J. S. Bach: Singet dem Herrn ein neues Lied BWV 225, Der Geist hilft unser Schwachheit auf BWV 226, Jesu, meine Freude BWV 227, Fürchte dich nich BWV 228t, Komm, Jesu, komm! BWV 229 Lobet den Herrn alle Heiden BWV 230. Scrise în mare parte pentru două coruri, aceste lucrări sunt o piatră de încercare pentru orice formaţie profesionistă, cerând - în afara virtuozităţii - o cunoaştere aprofundată a stilului şi o viziune clară asupra formei pentru o interpretare decentă. Membrii coralei Cantemus au dorit însă să depăşească graniţele provocării pentru corurile autohtone şi au evoluat de fapt ca solişti în cvartete aşezate de o parte şi de alta a scenei, creând astfel efecte stereofonice. Muzicienii au strălucit în special în partea a doua a programului, când s-au reuşit realizarea echilibrului sonor, a unei bune sincronizări şi unde structurile au devenit mult mai clar audibile. În momentele solistice am remarcat atât frumoasa culoare vocală cât şi frazarea expresivă şi conform cerinţelor stilistice ale sopranei Ruxandra Cioranu.
Mai mult decât un eveniment cultural major, Festivalul de muzică veche a fost un exemplu dat de tinerii de la Medieval praxis despre cum se poate face artă şi în condiţii de criză şi despre ce înseamnă un PR eficient. Sala a fost plină în fiecare seară, publicul nefiind doar cel obişnuit al Filarmonicii. Materialele promoţionale, bilingve, au fost excepţional redactate şi realizate într-o grafică deosebită. Totul pentru a anunţa că ceea ce se desfăşura pe scenă nu este doar o mostră de profesionalism la cel mai înalt nivel, ci dăruire şi punere a întregii fiinţe în slujba muzicii. Era nevoie de o astfel de demonstraţie într-un spaţiu în care neputinţa de a face ceva pentru spirit dar şi atitudinea „academic-suficientă” duc la deteriorarea actului artistic.
Actualmente profesor la Hochschule für Musik und Tanz din Köln, Ketil Haugsand este o personalitate marcantă a lumii muzicale internaţionale şi o autoritate în domeniul muzicii baroce. Discipol al lui Gustav Leonhardt la Conservatorul din Amsterdam, Haugsand a realizat înregistrări cu lucrări de Seixas, Rameau, Marchand, Sousa Carvalho, iar CD-ul conţinând Variaţiunile Goldberg de Bach in interpretarea sa se bucură de aprecierea criticilor, fiind considerată o înregistrare de referinţă.
Orchestra prezentă pe scena Ateneului în cele trei zile ale festivalului a fost Il Gardellino (Belgia), având în componenţă artişti ca violonista Mayumi Hirasaki, flautistul Jan de Winne sau oboistul Marcel Ponseele. Folosind instrumente de epocă şi tehnica specifică acestora, tinerii muzicieni reconstruiesc atmosfera şi stilul muzicii baroce, apropiindu-se de acel „autentic” căutat deopotrivă de interpreţi şi muzicologi.
Primul concert al festivalului intitulat Magnificat anima mea Dominum a avut în program Cantata Ich habe genug BWV 82 avându-l ca solist pe contratenorul Cezar-Florin Ouatu şi Magnificat anima mea Dominum BWV 243 cu participarea Corului de copii Radio şi a soliştilor Raluca Enea - sopran I, Irina Grigorescu - sopran II, Cezar-Florin Ouatu - contratenor, Ionuţ Popescu - tenor, Ştefan Schuller - bas. Impresionantă precizia intonaţională şi siguranţa tehnică a instrumentiştilor şi coordonarea dintre aceştia. Frumoasă sonoritatea Corului de copii cu adaosul de voci masculine şi reuşită redarea structurii în viziunea lui Ketil Haugsand.
Cea de a doua seară, din programul căreia au făcut parte Concertul Brandenburgic nr. 5 BWV 1050, Concertul pentru două clavecine BWV 1060 şi Suita pentru orchestră BWV 1068, a fost punctul culminant al festivalului. E greu de spus ce a fost mai spectaculos în redarea Concertului Brandenburgic: acurateţea execuţiei şi frazarea violonistei Mayumi Hirasaki sau cadenţa clavecinistului Ketil Haugsand. Lui Haugsand i s-a alăturat Raluca Enea în concertul pentru două clavecine, cei doi solişti realizând o intensă comunicare, aş putea spune o simbioză artistică. Virtuozitatea dublată de cunoaşterea muzicii interpretate în straturile cele mai adânci, dar şi bucuria de a cânta au condus către exultarea publicului bucureştean.
Cea de a treia seară a purtat numele Glasuri de îngeri. Corala Cantemus şi orchestra Il Gardellino sub conducerea aceluiaşi entuziast, neobosit şi inspirat Ketil Haugsand au adus pe scena Ateneului cele 6 motete de J. S. Bach: Singet dem Herrn ein neues Lied BWV 225, Der Geist hilft unser Schwachheit auf BWV 226, Jesu, meine Freude BWV 227, Fürchte dich nich BWV 228t, Komm, Jesu, komm! BWV 229 Lobet den Herrn alle Heiden BWV 230. Scrise în mare parte pentru două coruri, aceste lucrări sunt o piatră de încercare pentru orice formaţie profesionistă, cerând - în afara virtuozităţii - o cunoaştere aprofundată a stilului şi o viziune clară asupra formei pentru o interpretare decentă. Membrii coralei Cantemus au dorit însă să depăşească graniţele provocării pentru corurile autohtone şi au evoluat de fapt ca solişti în cvartete aşezate de o parte şi de alta a scenei, creând astfel efecte stereofonice. Muzicienii au strălucit în special în partea a doua a programului, când s-au reuşit realizarea echilibrului sonor, a unei bune sincronizări şi unde structurile au devenit mult mai clar audibile. În momentele solistice am remarcat atât frumoasa culoare vocală cât şi frazarea expresivă şi conform cerinţelor stilistice ale sopranei Ruxandra Cioranu.
Mai mult decât un eveniment cultural major, Festivalul de muzică veche a fost un exemplu dat de tinerii de la Medieval praxis despre cum se poate face artă şi în condiţii de criză şi despre ce înseamnă un PR eficient. Sala a fost plină în fiecare seară, publicul nefiind doar cel obişnuit al Filarmonicii. Materialele promoţionale, bilingve, au fost excepţional redactate şi realizate într-o grafică deosebită. Totul pentru a anunţa că ceea ce se desfăşura pe scenă nu este doar o mostră de profesionalism la cel mai înalt nivel, ci dăruire şi punere a întregii fiinţe în slujba muzicii. Era nevoie de o astfel de demonstraţie într-un spaţiu în care neputinţa de a face ceva pentru spirit dar şi atitudinea „academic-suficientă” duc la deteriorarea actului artistic.
Ravi Shankar – regele sitarului
Sâmbătă, 5 decembrie a.c., Nehru Park situat într-o zonă selectă din New Delhi, Chanakyapuri, a găzduit concertul lui Ravi Shankar şi al fiicei acestuia, Anushka Shankar.
Originar din Bengal (Nord-Estul Indiei), descendent al unei familii cu tradiţie în cultură, Ravi Shankar este binecunoscut pentru spectacolele de fusion din anii ’60 realizate în colaborare cu violonistul Yehudi Menuhin sau cu The Beatles. Autor de concerte pentru sitar şi orchestră, duo-uri pentru vioară şi sitar, lucrări pentru diferite instrumente soliste şi muzică de film, Shankar a fost un liant între Est şi Vest, primind distincţii atât din partea statului Indian, cât şi premiul UNESCO şi trei premii Grammy. Este poate cel mai important promotor al muzicii clasice indiene prin turneele mondiale realizate în anii ’70 şi ’80. Director muzical la All India Radio în anii ’50, Ravi Shankar a avut chiar şi un mandat de senator în Parlamentul Indiei la finele anilor ’80.
Nu a avut, însă, întotdeauna critica de partea sa. Muzicologii indieni îl consideră, în ciuda celebrităţii sale, cabotin. În muzica clasică indiană, nu virtuozitatea este urmărită în primul rând, ci efectul estetic strâns legat de precizia intonaţională. Este necesar de precizat că intonaţia este netemperată, însă extrem de bine definită şi corectitudinea executării ornamentelor microtonale reprezintă cheia unei bune interpretări.
Concertul din seara zilei de 5 decembrie a fost organizat de Societatea de Promovare a Muzicii Clasice Indiene în rândul Tinerilor (Society for the Promotion of Indian Classical Music and Culture amongst Youth – Spic-Macay) în cadrul proiectului Music in the Park – Delhi. Ravi şi Anushka Shankar au fost acompaniaţi de Rikhi Ram şi Sanjay Sharma la tanpura (instrument cordofon folosit pentru susţinerea isonurilor), Bickram Ghosh, la tabla (instrument tradiţional de percuţie acordabil, alcătuit din 2 piese, specific pentru Nordul Indiei).
După un scurt documentar în care au fost prezentate viaţa şi începutul carierei muzicianului şi după ceremonia de aprindere a lămpii, au fost audiate în interpretarea celor doi sitariştri raga Purvi Kalyan şi un Raag Maala, însemnând „ghirlandă de ragas”. Raga reprezintă esenţa muzicii indiene, termenul traducându-se „colecţie de sunete având conţinut estetic”, iar în practică situându-se la graniţa dintre scară muzicală şi temă. Impropriu, termenul de raga denumeşte şi un gen muzical de factură cultă, în care interpretul are un rol foarte important, compoziţia propriu-zisă reprezentând doar scheletul pe care acesta improvizează. Ghirlanda de raga a fost însoţită de cea de tala, sau construcţiile ritmice din muzica clasică indiană.
Ambele ragas în stilul Hindustani – stilul muzicii clasice din Nordul Indiei – au fost alcătuite din secţiunile Alap, Jhor, Gat, Jhala şi Vilambit. Alap constă din enunţarea sunetelor ragasului şi improvizaţie fără suport ritmic. Percuţia intră de la a doua secţiune, conturând ritmuri din ce în ce mai complexe şi mai rapide.
Aflat într-o formă fizică excepţională, muzicianul care anul viitor va împlini vârsta de 90 de ani a încântat audienţa cu improvizaţiile realizate în tempo-uri moderate. Ne-am fi dorit ca fiica sa să facă demonstraţii de virtuozitate, însă strategia construcţiei spectacolului şi prezenţa Maestrului probabil că nu au permis acest lucru. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa percuţionistului Bickram Ghosh, care în partea a doua a concertului şi-a arătat pe deplin agilitatea. Degetele sale magice au creat improvizaţii de o viteză aproape ireală, oferind publicului momentul de extaz. Au existat şi scurte momente de nesincronizare, în care polifonia incidentală creată evoca mai mult lumea jazzului, decât pe cea a culturii multimilenare indiene.
Plasarea concertului în parc nu a fost o soluţie fericită din punct de vedere al sonorizării, însă de decenii muzica indiană nu se mai cântă natural, neamplificată, ocupând săli din ce în ce mai încăpătoare.
Poate că acest concert nu a oferit, din cauza vârstei înaintate a protagonistului, prea mult din ce a fost cândva Ravi Shankar, iar cunoştinţele limitate de muzică indiană nu-mi permit să apreciez cât de „în stil” au fost câtate cele două ragasuri, însă satisfacţia de a fi respirat în prezenţa unei legende a muzicii şi a celui mai bun ambasador al ţării sale va rămâne mult timp în memoria celor care au fost binecuvântaţi de Mama Indie în acest început de decembrie.
Originar din Bengal (Nord-Estul Indiei), descendent al unei familii cu tradiţie în cultură, Ravi Shankar este binecunoscut pentru spectacolele de fusion din anii ’60 realizate în colaborare cu violonistul Yehudi Menuhin sau cu The Beatles. Autor de concerte pentru sitar şi orchestră, duo-uri pentru vioară şi sitar, lucrări pentru diferite instrumente soliste şi muzică de film, Shankar a fost un liant între Est şi Vest, primind distincţii atât din partea statului Indian, cât şi premiul UNESCO şi trei premii Grammy. Este poate cel mai important promotor al muzicii clasice indiene prin turneele mondiale realizate în anii ’70 şi ’80. Director muzical la All India Radio în anii ’50, Ravi Shankar a avut chiar şi un mandat de senator în Parlamentul Indiei la finele anilor ’80.
Nu a avut, însă, întotdeauna critica de partea sa. Muzicologii indieni îl consideră, în ciuda celebrităţii sale, cabotin. În muzica clasică indiană, nu virtuozitatea este urmărită în primul rând, ci efectul estetic strâns legat de precizia intonaţională. Este necesar de precizat că intonaţia este netemperată, însă extrem de bine definită şi corectitudinea executării ornamentelor microtonale reprezintă cheia unei bune interpretări.
Concertul din seara zilei de 5 decembrie a fost organizat de Societatea de Promovare a Muzicii Clasice Indiene în rândul Tinerilor (Society for the Promotion of Indian Classical Music and Culture amongst Youth – Spic-Macay) în cadrul proiectului Music in the Park – Delhi. Ravi şi Anushka Shankar au fost acompaniaţi de Rikhi Ram şi Sanjay Sharma la tanpura (instrument cordofon folosit pentru susţinerea isonurilor), Bickram Ghosh, la tabla (instrument tradiţional de percuţie acordabil, alcătuit din 2 piese, specific pentru Nordul Indiei).
După un scurt documentar în care au fost prezentate viaţa şi începutul carierei muzicianului şi după ceremonia de aprindere a lămpii, au fost audiate în interpretarea celor doi sitariştri raga Purvi Kalyan şi un Raag Maala, însemnând „ghirlandă de ragas”. Raga reprezintă esenţa muzicii indiene, termenul traducându-se „colecţie de sunete având conţinut estetic”, iar în practică situându-se la graniţa dintre scară muzicală şi temă. Impropriu, termenul de raga denumeşte şi un gen muzical de factură cultă, în care interpretul are un rol foarte important, compoziţia propriu-zisă reprezentând doar scheletul pe care acesta improvizează. Ghirlanda de raga a fost însoţită de cea de tala, sau construcţiile ritmice din muzica clasică indiană.
Ambele ragas în stilul Hindustani – stilul muzicii clasice din Nordul Indiei – au fost alcătuite din secţiunile Alap, Jhor, Gat, Jhala şi Vilambit. Alap constă din enunţarea sunetelor ragasului şi improvizaţie fără suport ritmic. Percuţia intră de la a doua secţiune, conturând ritmuri din ce în ce mai complexe şi mai rapide.
Aflat într-o formă fizică excepţională, muzicianul care anul viitor va împlini vârsta de 90 de ani a încântat audienţa cu improvizaţiile realizate în tempo-uri moderate. Ne-am fi dorit ca fiica sa să facă demonstraţii de virtuozitate, însă strategia construcţiei spectacolului şi prezenţa Maestrului probabil că nu au permis acest lucru. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa percuţionistului Bickram Ghosh, care în partea a doua a concertului şi-a arătat pe deplin agilitatea. Degetele sale magice au creat improvizaţii de o viteză aproape ireală, oferind publicului momentul de extaz. Au existat şi scurte momente de nesincronizare, în care polifonia incidentală creată evoca mai mult lumea jazzului, decât pe cea a culturii multimilenare indiene.
Plasarea concertului în parc nu a fost o soluţie fericită din punct de vedere al sonorizării, însă de decenii muzica indiană nu se mai cântă natural, neamplificată, ocupând săli din ce în ce mai încăpătoare.
Poate că acest concert nu a oferit, din cauza vârstei înaintate a protagonistului, prea mult din ce a fost cândva Ravi Shankar, iar cunoştinţele limitate de muzică indiană nu-mi permit să apreciez cât de „în stil” au fost câtate cele două ragasuri, însă satisfacţia de a fi respirat în prezenţa unei legende a muzicii şi a celui mai bun ambasador al ţării sale va rămâne mult timp în memoria celor care au fost binecuvântaţi de Mama Indie în acest început de decembrie.
Bucuria dansului III
Ca de fiecare dată când un recital din seria Bucuria dansului a avut loc, şi în seara de 28 mai a. c. Studioul de concerte „Alfred Alessandrescu” al Radiodifuziunii a fost neîncăpător pentru publicul meloman. Cel de al treilea episod din proiectul pianiştilor Carmen Săndulescu şi Dan Stoenescu a avut un program alcătuit exclusiv din muzică americană aranjată pentru pian la patru mâini sau 2 piane. O parte dintre transcripţii au fost realizate chiar de Dan Stoenescu.
Colaborarea celor doi artişti angajaţi ai Formaţiilor Muzicale Radio a început în anul 2007, primul recital intitulat „Bucuria dansului” având loc la sfârşitul lunii mai a acelui an în Studio-ul „Alfred Alessandrescu”. Programul a conţinut suite de balet şi piese având caracter dansant din întregul spaţiu al muzicii occidentale în aranjamente pentru pian patru mâini şi pentru două piane. Cea de a doua etapă a proiectului a purtat subtitlul ProEuropa şi a cuprins lucrări din din secolele XIX şi XX, dintre care transcripţia pentru două piane a baletului „Sacre du Printemps” de Igor Stravinsky, realizată chiar de Dan Stoenescu. Concerte din acest proiect au mai fost susţinute şi pe alte scene de concert din ţară.
Artiştii au adus în faţa publicului, ca de fiecare dată, un program deosebit de atrăgător, cu toate că de data aceasta densitatea de „şlagăre” a fost mai mică decât în spectacolele din anii anteriori. Purtând subtitlul American Salsa & Jazz, recitalul a avut în componenţă în prima parte Patru Dansuri Braziliene de E. Nazareth, Suita Carnaval la Rio de L. Bonfa, T. Jobim şi Z. Abreu, Conga La Comparsa de E. Lecuona şi M. Camillo, Patru Tangouri Anotimpurile la Buenos Aires de A. Piazzolla, iar în partea a doua – Suita Country de A.Copland, R. Rodgers şi Ph. Sousa, Stop Time Rag & Meaple Leaf Rag de S. Joplin, Fantezie Coregrafica din Porgy and Bess şi G. Gershwin. Pentru Anotimpurile de A. Piazzolla au fost invitaţi violonista Alida Maeran şi violoncelistul Florin Mitrea.
Calitatea tehnică a fost impresionantă. Pasajele de virtuozitate executate sincron au fost dovada unei comunicări deosebite, între cei doi fiind o reală simbioză artistică. Sonorităţile generoase, deloc agresive în insităţile mari şi o interpretare în stil, plină de sensibilitate şi total lipsită de exagerări au cucerit audienţa. Un mic accident a întrerupt pentru câteva minute atmosfera creată în studioul T8 al Radio-ului: o coardă a primului pian a cedat. Cu toate acestea, starea de bucurie pe care artiştii au intenţionat şi au reuşit de fiecare dată să o creeze nu a fost alterată.
Aplauzele păreau să nu se mai sfârşească la finalul concertului care a întregit acoperirea „geografică” a muzicii de dans (cea accesibilă spiritualităţii noastre). Pianiştii Carmen Săndulescu şi Dan Stoenescu au reruşit pentru un moment să aducă atenţia publicului în zona camerală, care, din păcate, a devenit o „Cenuşăreasă” a lumii muzicale româneşti.
Timpul muzicii corale în variantă feminină
mai 31, 2009 la 9:00 pm · Înregistrat sub Uncategorized · EditeazăCorul Academic Radio condus de Dan Mihai Goia a adus în faţa publicului bucureştean joi, 26 martie 2009, un decupaj din peisajul contemporan al muzicii corale româneşti reprezentat de lucrările a cinci compozitoare: Mihaela Stănculescu Vosganian, Diana Vodă, Felicia Donceanu, Cornelia Tăutu şi Irina Odăgescu Ţuţuianu.
Programul dominat de tematica religioasă a conţinut două prime audiţii absolute: Potentissimo Dio de Felicia Donceanu şi Timpul Pământului de Irina Odăgescu Ţuţuianu. Concertul a debutat cu Crezul de Mihaela Stănculescu Vosganian, poem coral realizat pe baza rugăciunii din biserica apostolică. Vocea cântată şi cea vorbită (Sprechgesang) sunt îmbinate într-o micropolifonie al cărei efect este asemănător celui creat de recitarea colectivă realizată duminică de duminică în fiecare biserică.
Atmosfera a fost schimbată de cea de a doua lucrare, Scherzo, a Dianei Vodă, care evocă folclorul copiilor. Spiritul ludic a fost creat prin alăturări sau repetări de silabe, lipsa textului fiind – aşa cum afirmă autoarea – o „oportunitate a afirmării vocalelor în ipostaze mai puţin uzuale în calitate de suport eufonic.”
Lucrarea Feliciei Donceanu, Potentissimo Dio, (rugăciune pe text de Petru Cercel) a creat o atmosferă neorenascentistă în limbaj modal. Melodismul, scriitura polifonică, ritmul alternativ desenat după construcţia versurilor, o complexitate care nu devine apăsătoare sunt câteva dintre trăsăturile acestei piese care a cucerit audienţa.
Prima parte a concertului a cappella al Corului Radio s-a încheiat cu Divertisment folcloric de Cornelia Tăutu (solist – tenorul Nicolae Simonov, la pian – Carmen Săndulescu, solist percuţie – Alexandru Matei). Lucrarea a adus pe scenă ritmuri din jocul popular românesc, în care suportul ritmic este asigurat atât de percuţie, dar şi de corişti prin bătăi din palme şi lovituri de picior, citate folclorice şi strigături, dincolo de atmosfera rustică creată fiind o lucrare elaborată, cu o construcţie în formă de arc în care părţile ritmate încadrează momentul doinit.
Cea de a doua parte a concertului a constituit-o premiera absolută a Simfoniei corale pentru cor mixt, recitator şi percuţie Timpul pământului a Irinei Odăgescu Ţuţuianu. Lucrare amplă în trei părţi (1. Cântarea pătimirii noastre; 2. Timpul pământului; 3. Epilog), „simfonia corală” este construită după o concepţie aparte, atât prin suplinirea instrumentelor de vocea umană, motivul fiind – aşa cum afirmă compozitoarea – expresivitatea maximă pe care o conţine aceasta, dar şi prin ritualul teatral creat, în care recitatorul (aici în persoana lui Ionuţ Kivu) are rolul de oficiant. Pornind de la textul lui Octavian Goga, Irina Odăgescu transcende zona pământeană descrisă de poet, mergând către o dimensiune universală, infinită, trecând de la timpul pământului la timpul cosmic. Acompaniamentul de percuţie, realizat de Alexandru Matei şi Sorin Rotaru, avea rolul de a sugera mersul acestor două zone temporale paralele, în timp ce cantilenele şi texturile corului traversau la rândul lor aceste spaţii.
Corul Academic Radio sub conducerea lui Dan Mihai Goia şi-a asumat misiunea de a aduce la lumină lucrări din creaţia autohtonă, deşi rolul său în peisajul muzical bucureştean este, mai degrabă, cel destinat muzicii vocal–simfonice. Însă, dacă piese precum Divertisment folcloric de Cornelia Tăutu sau Scherzo de Diana Vodă, ar putea fi – şi chiar au fost – interpretate de formaţii corale al căror profil este cel a cappella (Corul Madrigal, de exemplu), o lucrare complexă şi dificilă cum este Timpul pământului nu putea avea un interpret mai potrivit. Precizia gestului dirijoral, siguranţa intonaţională şi ritmică, sensibilitatea frazării au servit la realizarea unor interpretări de excepţie. Profesionalismul şi muzicalitatea dirijorului şi a coriştilor au fost solicitate din plin cu acest prilej, protagoniştii concertului reuşind, dincolo de performanţa artistică, să creeze stări emoţionale deosebite. Recentul premiat de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru interpretare dirijoral-corală, dirijorul Dan Mihai Goia, a adus astfel încă o contribuţie la promovarea artei corale româneşti.
Programul dominat de tematica religioasă a conţinut două prime audiţii absolute: Potentissimo Dio de Felicia Donceanu şi Timpul Pământului de Irina Odăgescu Ţuţuianu. Concertul a debutat cu Crezul de Mihaela Stănculescu Vosganian, poem coral realizat pe baza rugăciunii din biserica apostolică. Vocea cântată şi cea vorbită (Sprechgesang) sunt îmbinate într-o micropolifonie al cărei efect este asemănător celui creat de recitarea colectivă realizată duminică de duminică în fiecare biserică.
Atmosfera a fost schimbată de cea de a doua lucrare, Scherzo, a Dianei Vodă, care evocă folclorul copiilor. Spiritul ludic a fost creat prin alăturări sau repetări de silabe, lipsa textului fiind – aşa cum afirmă autoarea – o „oportunitate a afirmării vocalelor în ipostaze mai puţin uzuale în calitate de suport eufonic.”
Lucrarea Feliciei Donceanu, Potentissimo Dio, (rugăciune pe text de Petru Cercel) a creat o atmosferă neorenascentistă în limbaj modal. Melodismul, scriitura polifonică, ritmul alternativ desenat după construcţia versurilor, o complexitate care nu devine apăsătoare sunt câteva dintre trăsăturile acestei piese care a cucerit audienţa.
Prima parte a concertului a cappella al Corului Radio s-a încheiat cu Divertisment folcloric de Cornelia Tăutu (solist – tenorul Nicolae Simonov, la pian – Carmen Săndulescu, solist percuţie – Alexandru Matei). Lucrarea a adus pe scenă ritmuri din jocul popular românesc, în care suportul ritmic este asigurat atât de percuţie, dar şi de corişti prin bătăi din palme şi lovituri de picior, citate folclorice şi strigături, dincolo de atmosfera rustică creată fiind o lucrare elaborată, cu o construcţie în formă de arc în care părţile ritmate încadrează momentul doinit.
Cea de a doua parte a concertului a constituit-o premiera absolută a Simfoniei corale pentru cor mixt, recitator şi percuţie Timpul pământului a Irinei Odăgescu Ţuţuianu. Lucrare amplă în trei părţi (1. Cântarea pătimirii noastre; 2. Timpul pământului; 3. Epilog), „simfonia corală” este construită după o concepţie aparte, atât prin suplinirea instrumentelor de vocea umană, motivul fiind – aşa cum afirmă compozitoarea – expresivitatea maximă pe care o conţine aceasta, dar şi prin ritualul teatral creat, în care recitatorul (aici în persoana lui Ionuţ Kivu) are rolul de oficiant. Pornind de la textul lui Octavian Goga, Irina Odăgescu transcende zona pământeană descrisă de poet, mergând către o dimensiune universală, infinită, trecând de la timpul pământului la timpul cosmic. Acompaniamentul de percuţie, realizat de Alexandru Matei şi Sorin Rotaru, avea rolul de a sugera mersul acestor două zone temporale paralele, în timp ce cantilenele şi texturile corului traversau la rândul lor aceste spaţii.
Corul Academic Radio sub conducerea lui Dan Mihai Goia şi-a asumat misiunea de a aduce la lumină lucrări din creaţia autohtonă, deşi rolul său în peisajul muzical bucureştean este, mai degrabă, cel destinat muzicii vocal–simfonice. Însă, dacă piese precum Divertisment folcloric de Cornelia Tăutu sau Scherzo de Diana Vodă, ar putea fi – şi chiar au fost – interpretate de formaţii corale al căror profil este cel a cappella (Corul Madrigal, de exemplu), o lucrare complexă şi dificilă cum este Timpul pământului nu putea avea un interpret mai potrivit. Precizia gestului dirijoral, siguranţa intonaţională şi ritmică, sensibilitatea frazării au servit la realizarea unor interpretări de excepţie. Profesionalismul şi muzicalitatea dirijorului şi a coriştilor au fost solicitate din plin cu acest prilej, protagoniştii concertului reuşind, dincolo de performanţa artistică, să creeze stări emoţionale deosebite. Recentul premiat de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru interpretare dirijoral-corală, dirijorul Dan Mihai Goia, a adus astfel încă o contribuţie la promovarea artei corale româneşti.
Bucuria dansului
Acum un an, o nouă entitate artistică a luat naştere din munca, gândirea comună şi aspiraţiile artistice a doi dintre membrii Formaţiilor Muzicale Radio. Doi pianişti aflaţi la vârsta maturităţii – Carmen Daniela Săndulescu şi Dan Stoenescu – au reuşit să pună în slujba muzicii experienţa acumulată de-a lungul anilor, realizând un proiect artistic complex ce poartă numele de „Bucuria dansului”, din care marţi, 27 mai 2008, în studioul de concerte „Alfred Alessandrescu” al Societăţii Române de Radiodifuziune am avut oportunitatea şi plăcerea de a viziona şi asculta al doilea episod.
Carmen Daniela Săndulescu este pianistul corepetitor al Corului Academic Radio, activitatea sa de zi cu zi constituind suportul de neînlocuit al asimilării repertoriului de către formaţia amintită, în timp ce Dan Stoenescu este artist liric (tenor) în cadrul aceluaişi cor. Prezentarea recitalului a fost realizată de Sorina Goia.
Dacă în 2007 recitalul constituit din 2 părţi (partea I pentru pian la 4 mâini şi cea de a doua pentru 2 piane) a acoperit creaţia muzicală „de dans” (suite de balet, dansuri orchestrale) de pe mapamond, cel din acest an a purtat subtitlul ProEuropa. Prima parte a recitalului a avut în alcătuire piese pentru pian la patru mâini sau două piane, având fie caracter dansant fie de inspiraţie folclorică, grupate în patru secţiuni: Prolog, Omagii, Divertisment şi Epilog folcloric, în care Johannes Brahms, Antonín Dvořák, Darius Milhaud, Camille Saint-Saëns, Manuel de Falla, Béla Bartók şi Grigoraş Dinicu au fost interpretaţi cu pasiune, fără ca apropierea de dans să creeze în acest recital o atmosferă „de salon”. Am avut ocazia să vedem şi calităţile de aranjor ale lui Dan Stoenescu, el semnând o parte din transcripţiile pentru două piane prezente în program.
Cea de a doua parte a fost dedicată în exclusivitate variantei pentru două piane a baletului „Sacre du Printemps” de Igor Stravinsky. Spectacolul a fost total, alături de muzica interpretată de cei doi artişti fiind implicate sugestii coregrafice şi regia de lumini; chiar şi costumaţia celor doi a fost sugestivă, Carmen Săndulescu reprezentând victima sacrificiului, iar Dan Stoenescu simbolizând focul. Astfel, cele două piane au fost înconjurate de lumânări aprinse, iar unele tablouri începeau şi se terminau în întuneric.Alcătuirea programului a respectat nu numai cerinţe stilistice, dar şi de ordin psihologic, fiind conceput astfel încât atenţia să fie „în priză”, iar aşteptările permanent depăşite, publicul aflându-se astfel într-un crescendo emoţional. Mai mult, momentul muzical din această seară de mai a fost bine ancorat spiritual, sugestia tilului fiind pe deplin experimentată de muzicieni şi de public: starea de bucurie este una mult interiorizată, trecând de emoţie, plăcere, fericire.Dincolo de spectacol care nu avea cum să lase pe cineva rece, realizarea tehnică a fost una ireproşabilă, sunetul generos suplinind amploarea orchestrei şi, mai presus de toate gândirea muzicală unitară au asigurat succesul acestui recital care s-a desfăşurat cu sala plină. Deasemenea, o comunicare cum rar se poate vedea pe o scenă de concert bucureşteană a fost unul dintre ingredientele acestei complexe reţete de reuşită.
Carmen Daniela Săndulescu este pianistul corepetitor al Corului Academic Radio, activitatea sa de zi cu zi constituind suportul de neînlocuit al asimilării repertoriului de către formaţia amintită, în timp ce Dan Stoenescu este artist liric (tenor) în cadrul aceluaişi cor. Prezentarea recitalului a fost realizată de Sorina Goia.
Dacă în 2007 recitalul constituit din 2 părţi (partea I pentru pian la 4 mâini şi cea de a doua pentru 2 piane) a acoperit creaţia muzicală „de dans” (suite de balet, dansuri orchestrale) de pe mapamond, cel din acest an a purtat subtitlul ProEuropa. Prima parte a recitalului a avut în alcătuire piese pentru pian la patru mâini sau două piane, având fie caracter dansant fie de inspiraţie folclorică, grupate în patru secţiuni: Prolog, Omagii, Divertisment şi Epilog folcloric, în care Johannes Brahms, Antonín Dvořák, Darius Milhaud, Camille Saint-Saëns, Manuel de Falla, Béla Bartók şi Grigoraş Dinicu au fost interpretaţi cu pasiune, fără ca apropierea de dans să creeze în acest recital o atmosferă „de salon”. Am avut ocazia să vedem şi calităţile de aranjor ale lui Dan Stoenescu, el semnând o parte din transcripţiile pentru două piane prezente în program.
Cea de a doua parte a fost dedicată în exclusivitate variantei pentru două piane a baletului „Sacre du Printemps” de Igor Stravinsky. Spectacolul a fost total, alături de muzica interpretată de cei doi artişti fiind implicate sugestii coregrafice şi regia de lumini; chiar şi costumaţia celor doi a fost sugestivă, Carmen Săndulescu reprezentând victima sacrificiului, iar Dan Stoenescu simbolizând focul. Astfel, cele două piane au fost înconjurate de lumânări aprinse, iar unele tablouri începeau şi se terminau în întuneric.Alcătuirea programului a respectat nu numai cerinţe stilistice, dar şi de ordin psihologic, fiind conceput astfel încât atenţia să fie „în priză”, iar aşteptările permanent depăşite, publicul aflându-se astfel într-un crescendo emoţional. Mai mult, momentul muzical din această seară de mai a fost bine ancorat spiritual, sugestia tilului fiind pe deplin experimentată de muzicieni şi de public: starea de bucurie este una mult interiorizată, trecând de emoţie, plăcere, fericire.Dincolo de spectacol care nu avea cum să lase pe cineva rece, realizarea tehnică a fost una ireproşabilă, sunetul generos suplinind amploarea orchestrei şi, mai presus de toate gândirea muzicală unitară au asigurat succesul acestui recital care s-a desfăşurat cu sala plină. Deasemenea, o comunicare cum rar se poate vedea pe o scenă de concert bucureşteană a fost unul dintre ingredientele acestei complexe reţete de reuşită.
Primă audiţie la Ateneul Român
„Requiem”-ul lui Andrew Lloyd Webber a avut premiera bucureşteană joi 14 februarie 2008 (în reluare vineri 15 februarie) la Ateneul Român în interpretarea Orchestrei Simfonice şi a Corului Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti (dirijorul corului – Iosif Ion Prunner), având la pupitru pe dirijorul şi compozitorul japonez Daisuke Soga şi a soliştilor Anna Mirescu – soprană, Mădălina Stan – boy soprano şi Călin Brătescu – tenor. Premiera mondială a avut loc în anul 1985 la New York, în interpretarea dirijorului Lorin Maazel, avându-i ca solişti pe Sarah Brightman şi Plácido Domingo, iar cea românească la Baia Mare cu doar foarte puţin timp în urmă (15 decembrie 2007) în interpretarea Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj Napoca şi a corurilor „Antifonia” şi „Ave Musica”.
Dennis Polkow afirmă că lucrarea este diferită de lucrările timpurii ale lui Lloyd Webber şi că „tema morţii este tratată din numeroase perspective – confuzie şi rezistenţă, furie şi amărăciune, jale şi tristeţe şi o simplă dar profundă proclamaţie: „perpetua.”(în articolul „Andrew Lloyd Webber: From Superstar to Requiem” postat pe site-ul /www.religion-online.org/).
Lucrarea se află la confluenţa mai multor stiluri, textul missei funebre fiind folosit ca suport pentru ample desfăşurări corale, arii şi duete (la fel ca în oratoriul tradiţional). Regăsim în această lucrare episoade de Gospel, cantilene uşor nefireşti datorită salturilor, cu intervale repetate, ritmuri asimetrice (aksak) inspirate din muzica evreiască. Aşa cum procedează şi în „Fantoma de la operă”, compozitorul nu foloşeste ca material pentru construcţia întregii lucrări mai mult de două teme. Pagini de lirism (şi acestea aducând aminte de musicaluri) cum ar fi duetul „Pie Jesu” sunt împletite cu momente tensionate în special pe cuvintele „exaudi orationem meam” (ascultă rugăciunea mea). Orchestraţia este interesantă, lipsind cu desăvârşire compartimentul viorilor, corzile grave fiind însă prezente. Percuţia este bogat reprezentată, la fel şi instrumentele cu claviatură: orgă, pian, celelstă. Partida suflătorilor este îmbogăţită de timbrul saxofonului. Din păcate, atmosfera specifică a Requiem-ului nu este reconstituită de muzica – fie ea „frumoasă” sau „disonantă” – a compozitorului musicalurilor „Evita”, „Cats” sau „The Phantom of the Opera”.
Dirijorul Daisuke Soga aflat la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” s-a născut la Osaka în 1965 şi a studiat contrabasul la Academia Toho-Gakuen din Tokyo. În România a ajuns pentru prima dată în 1987, studiind la Conservatorul din Bucureşti pînă în 1990. Din această perioadă datează şi preocupările sale pentru arta dirijorală. Tot în România a avut loc şi debutul său dirijoral, conducând adesea orchestra Filarmonicii din Braşov, dar fiind prezent şi la pupitrul altor formaţii instrumentale. Daisuke Soga a realizat o interpretare valabilă a partirturii, având un gest precis, sigur, poate nu suficient de energic în anumite momente, cu toate acestea neexistând momente de nesincronizare. Prestaţia Corului Filarmonicii a fost la înălţime, în ciuda dificultăţilor intonaţionale şi ritmice precum şi a ţesăturii mai mult decât incomode.
Remarcabilă a fost performanţa soliştilor, ale căror părţi sunt mai mult decât dificile, fiind scrise predominant în registrul acut – numai partitura sopranei are o întindere neobişnuită, mergând din gravul extrem al vocii până la re din octava a treia। Soprana Anna Mirescu (Opera Naţională din Bucureşti) a dat o adevărată lecţie de tehnică vocală।Acutele atacate în pianissimo au fost de-a dreptul ameţitoare, vocea părând ireală, iar intonaţia sa a fost impecabilă. Mădălina Stan este deja consacrată în abordarea rolurilor de boy soprano, fiind prezentă cu astfel de apariţii atât pe scena Ateneului, cât şi a Studioului de Concerte „Mihail Jora”. Tenorul Călin Brătescu aflat într-o formă vocală excepţională a atacat acutele cu precizie, interpretând în manieră de belcanto cu sensibilitate paginile solistice. Astfel, o interpretare calitativă a reuşit să facă placută audiţia unei lucrări contemporane străină de spiritualitatea tradiţională – fie ea occidentală sau autohtonă – în care mijloacele moderne de compoziţie (e adevărat că moderate) au fost folosite din belşug, grefate pe o muzică ce ar fi mai potrivită pe Broadway.
Dennis Polkow afirmă că lucrarea este diferită de lucrările timpurii ale lui Lloyd Webber şi că „tema morţii este tratată din numeroase perspective – confuzie şi rezistenţă, furie şi amărăciune, jale şi tristeţe şi o simplă dar profundă proclamaţie: „perpetua.”(în articolul „Andrew Lloyd Webber: From Superstar to Requiem” postat pe site-ul /www.religion-online.org/).
Lucrarea se află la confluenţa mai multor stiluri, textul missei funebre fiind folosit ca suport pentru ample desfăşurări corale, arii şi duete (la fel ca în oratoriul tradiţional). Regăsim în această lucrare episoade de Gospel, cantilene uşor nefireşti datorită salturilor, cu intervale repetate, ritmuri asimetrice (aksak) inspirate din muzica evreiască. Aşa cum procedează şi în „Fantoma de la operă”, compozitorul nu foloşeste ca material pentru construcţia întregii lucrări mai mult de două teme. Pagini de lirism (şi acestea aducând aminte de musicaluri) cum ar fi duetul „Pie Jesu” sunt împletite cu momente tensionate în special pe cuvintele „exaudi orationem meam” (ascultă rugăciunea mea). Orchestraţia este interesantă, lipsind cu desăvârşire compartimentul viorilor, corzile grave fiind însă prezente. Percuţia este bogat reprezentată, la fel şi instrumentele cu claviatură: orgă, pian, celelstă. Partida suflătorilor este îmbogăţită de timbrul saxofonului. Din păcate, atmosfera specifică a Requiem-ului nu este reconstituită de muzica – fie ea „frumoasă” sau „disonantă” – a compozitorului musicalurilor „Evita”, „Cats” sau „The Phantom of the Opera”.
Dirijorul Daisuke Soga aflat la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” s-a născut la Osaka în 1965 şi a studiat contrabasul la Academia Toho-Gakuen din Tokyo. În România a ajuns pentru prima dată în 1987, studiind la Conservatorul din Bucureşti pînă în 1990. Din această perioadă datează şi preocupările sale pentru arta dirijorală. Tot în România a avut loc şi debutul său dirijoral, conducând adesea orchestra Filarmonicii din Braşov, dar fiind prezent şi la pupitrul altor formaţii instrumentale. Daisuke Soga a realizat o interpretare valabilă a partirturii, având un gest precis, sigur, poate nu suficient de energic în anumite momente, cu toate acestea neexistând momente de nesincronizare. Prestaţia Corului Filarmonicii a fost la înălţime, în ciuda dificultăţilor intonaţionale şi ritmice precum şi a ţesăturii mai mult decât incomode.
Remarcabilă a fost performanţa soliştilor, ale căror părţi sunt mai mult decât dificile, fiind scrise predominant în registrul acut – numai partitura sopranei are o întindere neobişnuită, mergând din gravul extrem al vocii până la re din octava a treia। Soprana Anna Mirescu (Opera Naţională din Bucureşti) a dat o adevărată lecţie de tehnică vocală।Acutele atacate în pianissimo au fost de-a dreptul ameţitoare, vocea părând ireală, iar intonaţia sa a fost impecabilă. Mădălina Stan este deja consacrată în abordarea rolurilor de boy soprano, fiind prezentă cu astfel de apariţii atât pe scena Ateneului, cât şi a Studioului de Concerte „Mihail Jora”. Tenorul Călin Brătescu aflat într-o formă vocală excepţională a atacat acutele cu precizie, interpretând în manieră de belcanto cu sensibilitate paginile solistice. Astfel, o interpretare calitativă a reuşit să facă placută audiţia unei lucrări contemporane străină de spiritualitatea tradiţională – fie ea occidentală sau autohtonă – în care mijloacele moderne de compoziţie (e adevărat că moderate) au fost folosite din belşug, grefate pe o muzică ce ar fi mai potrivită pe Broadway.
Bijuterii corale la Sala Radio
Corul Academic Radio condus de Dan Mihai Goia surprinde în această stagiune prin repertoriul abordat în tradiţionalul concert a cappella, obişnuiţi fiind să-l ascultăm interpretând lucrări din creaţia corală românească a secolului XX. De data aceasta, dirijorul Dan Mihai Goia a abordat piese din repertoriul universal: muzică romantică germană – în prima parte a concertului – şi impresionistă – în cea se a doua.
Am avut ocazia să ascultăm în prima parte lieduri şi motete ale compozitorilor Felix Mendelssohn-Bartholdy, Franz Schubert, Robert Schumann, Anton Bruckner şi Johannes Brahms. Pianista Carmen Săndulescu şi organista Simona Popovici au asigurat acompaniamentul instrumental. Concertul alătură nu numai două stiluri muzicale, ci chiar două lumi diferite, fiecare cu propria spiritualitate şi propriul mod de exprimare.
Seara a debutat cu „Mailied” Felix Mendelssohn-Bartholdy unde siguranţa atacurilor dată de precizia gestului dirijoral şi acurateţea intonaţiei au fost factori ai unei execuţii mai mult decât bune। „Viaţă de ţigan” de Robert Schumann a pus în valoare calităţile tehnice şi expresive ale pianistei Carmen Săndulescu. La motetele de Bruckner (Cristus factus est şi Locus iste), s-a preferat varianta în limba latină într-o interpretare „cuminte” în care contrastele dinamice poate ar fi fost necesar să fie mai mari, însă tempo-urile alese nu au permis desfăşurările pe care le cere o muzică apropiată din punct de vedere stilistic de cea a lui Wagner. Inspirată a fost introducerea în program a lucrării „Nänie” de J. Brahms, a cărei complexitate şi dificultate vocală este comparabilă cu secţiunileRecviemului German. Şi în acest caz tempo-urile ar fi putut fi mai aşezate, însă interpretarea a fost realizată cu sensibilitate şi inteligenţă.
Cea de a doua parte a concertului a fost dedicată muzicii franceze, cântându-se lucrări de Claude Debussy, Maurice Ravel, Francis Poulenc şi Cesar Frank (la orgă, Simona Popovici). Plină de momente interesante, lucrăile impresioniste ar fi putut fi exploatate mai mult din punct de vedere expresiv prin îmbogăţirea culorilor timbrale – pe alocuri monotone. Omogenizarea pe partide şi siguranţă ritmică au avut şi ele momente dificile datorită complexităţii muzicii. Este clar însă faptul că protagoniştii acestui eveniment „simt” mai bine muzica germană, în ciuda faptului că suntem totuşi o ţară francofonă. Muzica depăşeşte graniţele culturale şi se adresează direct inimii.
Fiind un repertoriu demn de un cor de asemena dimensiuni, dedicat genului vocal-simfonic, a solicitat atît calităţile tehnice ale cântăreţilor cît şi muzicalitatea şi expresivitatea dirijorului. De multe ori, părţile corale – scrise mai mult în zona de „pasaj” – solicită vocile mai mult decât unele roluri de operă. Având o dicţie bună – altfel textul ar fi imposibil de reconstituit – corul excelează prin frumuseţea vocilor partidelor bărbăteşti, partida de sopran oscilând între a cânta „pe voce” sau „alb” (în stilul corului Madrigal) în special pe nuanţele mici, pe alocuri părând inconsistentă. A fost însă un concert de mare ţinută, care a reuşit să trezesască interesul publicului meloman, sala Radio fiind aproape plină, iar artiştii fiind răsplătiţi cu aplauze de un entuziasm sincer.
Am avut ocazia să ascultăm în prima parte lieduri şi motete ale compozitorilor Felix Mendelssohn-Bartholdy, Franz Schubert, Robert Schumann, Anton Bruckner şi Johannes Brahms. Pianista Carmen Săndulescu şi organista Simona Popovici au asigurat acompaniamentul instrumental. Concertul alătură nu numai două stiluri muzicale, ci chiar două lumi diferite, fiecare cu propria spiritualitate şi propriul mod de exprimare.
Seara a debutat cu „Mailied” Felix Mendelssohn-Bartholdy unde siguranţa atacurilor dată de precizia gestului dirijoral şi acurateţea intonaţiei au fost factori ai unei execuţii mai mult decât bune। „Viaţă de ţigan” de Robert Schumann a pus în valoare calităţile tehnice şi expresive ale pianistei Carmen Săndulescu. La motetele de Bruckner (Cristus factus est şi Locus iste), s-a preferat varianta în limba latină într-o interpretare „cuminte” în care contrastele dinamice poate ar fi fost necesar să fie mai mari, însă tempo-urile alese nu au permis desfăşurările pe care le cere o muzică apropiată din punct de vedere stilistic de cea a lui Wagner. Inspirată a fost introducerea în program a lucrării „Nänie” de J. Brahms, a cărei complexitate şi dificultate vocală este comparabilă cu secţiunileRecviemului German. Şi în acest caz tempo-urile ar fi putut fi mai aşezate, însă interpretarea a fost realizată cu sensibilitate şi inteligenţă.
Cea de a doua parte a concertului a fost dedicată muzicii franceze, cântându-se lucrări de Claude Debussy, Maurice Ravel, Francis Poulenc şi Cesar Frank (la orgă, Simona Popovici). Plină de momente interesante, lucrăile impresioniste ar fi putut fi exploatate mai mult din punct de vedere expresiv prin îmbogăţirea culorilor timbrale – pe alocuri monotone. Omogenizarea pe partide şi siguranţă ritmică au avut şi ele momente dificile datorită complexităţii muzicii. Este clar însă faptul că protagoniştii acestui eveniment „simt” mai bine muzica germană, în ciuda faptului că suntem totuşi o ţară francofonă. Muzica depăşeşte graniţele culturale şi se adresează direct inimii.
Fiind un repertoriu demn de un cor de asemena dimensiuni, dedicat genului vocal-simfonic, a solicitat atît calităţile tehnice ale cântăreţilor cît şi muzicalitatea şi expresivitatea dirijorului. De multe ori, părţile corale – scrise mai mult în zona de „pasaj” – solicită vocile mai mult decât unele roluri de operă. Având o dicţie bună – altfel textul ar fi imposibil de reconstituit – corul excelează prin frumuseţea vocilor partidelor bărbăteşti, partida de sopran oscilând între a cânta „pe voce” sau „alb” (în stilul corului Madrigal) în special pe nuanţele mici, pe alocuri părând inconsistentă. A fost însă un concert de mare ţinută, care a reuşit să trezesască interesul publicului meloman, sala Radio fiind aproape plină, iar artiştii fiind răsplătiţi cu aplauze de un entuziasm sincer.
Spiritualitate românească la Muzeul Municipiului Bucureşti
Vineri 15 februarie a avut loc la Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) vernisajul expoziţiei „Câmpiile verticale” a artiştilor plastici Valeriu Stoica, Gabriela Radu şi Mihaela Broscaru, ce va fi deschisă până în 29 februarie 2008. Vernisajul organizat de muzeu având ca prezentator pe dna. Emilia Corbu, Doctor în istorie şi arheolog la Muzeul de Istorie Slobozia. Au mai fost invitaţi Lucia Ovezea – Preşedinte al Asociaţiei Difuzorilor şi Editorilor – Patronat al Cărţii – şi istoricul Ionel Zănescu.Dorind să aflu ce reprezintă sintagma prezentă în titlu în viziunea celor trei artişti, văzând că expoziţia lor cuprinde de la icoane şi imagini parcă fantastice până la peisaje, artă decorativă şi pictură abstractă, aceştia mi-au oferit răspunsul aşteptat, însă aprofundarea noţiunii a venit abia după ce picturile mi-au fost prezentate în detaliu: „Câmpia este reprezentată prin linia orizontală – explică Valeriu Stoica – ; aceasta prin intersecţia cu elementul vertical creează Crucea, care defineşte obligatoriu ascensiunea spre Cer। Câmpiile noastre, prin subiectele reprezentate aici – legate oarecum de spaţiul eclesiastic – se învecinează în tematica religioasă”. Pictorul merge mai departe, arătându-mi o lucrare a Mihaelei Broscaru, în care predomină formele rectangulare şi nuanţele de verde, spunându-mi că aceasta este un „simbol al ideii de câmpie verticală”
Mihaela Broscaru, absolventă a Universităţii de Arte Bucureşti, promoţia 2003, expune aici pictură şi tapiserii, acestea din urmă inspirate mai mult din arta populară. Curentul în care se încadrează pictura tinerei artiste este expresionismul abstract/figurativ, interiorizat, dramatic। Este totodată şi un talentat grafician, al cărei stil pune în valoare alte laturi ale personalităţii sale artistice decât ceea ce putem vedea în pictură. Mihaela Broscaru are un simţ deosebit al culorii, făcându-ne pe noi, privitorii şi admiratorii creaţiilor sale, să simţim acea voluptate estetică ce merge prin simţurile noastre dincolo de raţiune। Artista foloseşte atât contraste izbitoare, cât şi exploatarea nuanţelor până la epuizare, punându-le în valoare prin contururi, forme.
Gabriela Radu este mai apropiată de arta figurativă, lucrările sale fiind mai intime, mai apropiate de tema centrală, iar subiectele suprapunându-se cu simbolistica explicit creştină. Artista expune 10 lucrări: două grădini care atestă talentul autoarei de a folosi culoarea, de a se apropia de culorile, formele şi dimensiunile naturii, spaţiului। Troiţele Gabrielei Radu arată că simbolurile creştine nu sunt făcute să jaloneze anumite dimensiuni în spaţiu, ci să arate că locul pe care se înalţă este sfânt. Năframele sunt deasemenea troiţe, inspirate de „Năhrama Sfintei Veronica”, reprezentată în arta bizantină având chipul Mântuitorului impregnat. Subiectele tablourilor Gabrielei Radu sunt de o simplitate incredibilă. Liniile roşii care se suprapun peste năframe reprezintă continuitatea dintre sacru şi profan, spicul, mărul, macul, coroniţa sunt simboluri ale perfecţiunii. Pătratul – simbol al pământului – şi cercul – simbol al cerului – sunt reunite de aceste panglici roşii, folosite deopotrivă în pictura bizantină pentru separarea registrelor; pictura Gabrielei Radu are astfel o dublă inspiraţie: populară şi bizantină.
Valeriu Stoica, artist polivalent, are ca primă preocupare pictura, însă creaţia literară vine sa completeze modalităţile sale de exprimare. S-a născut la 20 iunie 1952, în satul Movila, judeţul Ialomiţa. De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară şi străinătate şi a obţinut Premiul Naţional pentru Pictură în anii 1984, 1986, 1987. A pictat (singur sau in colaborare) bisericile „Sfântul Nicolae”, Bucureşti; „Pogorârea Sfântului Duh” (Târgul Secuiesc), „Pogorârea Sfântului Duh” (Bucureşti), „Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril” (Movila-Ialomiţa) şi „Adormirea Maicii Domnului”.
Subiectele sale sunt icoane lucrate conform canoanelor severe ale stilului bizantin. Iconostasul portativ este principala preocupare a artistului, acesta dorind sa construiască prin el propria poartă spre Împărăţia Cerurilor. Ipostaze ale bisericii sunt prezente în creaţia pictorului: biserici călătoare, rupestre, scufundate, toate relevând o spiritualitate aparte a autorului, o nevoie de regăsire a sacrului în orice moment şi în orice lucru, întorcându-se pentru aceasta la arhaic, la origini. De exemplu, „Biserica ridicată peste ape” îşi are rădăcinile în balada populară „Soarele şi Luna”, studiată de Valeriu Stoica prin intermediul antologiilor de folclor realizate de cercetătorii români. Pustiul Bărăganului face deasemenea o parte din structura afectivă a artistului, fiind prezent în câteva pânze.
Cei trei artişti plastici nu se află la prima colaborare, având în desfăşurare mai multe proiecte care dincolo de valoarea lor estetică au şi o componentă moral-religioasă şi chiar ecologică. Colaborările lor s-au concretizat până acum în câteva lucrări de restaurare, pictură monumentală, pictură bisericească, pictură murală (având atât caracter religios cât şi decorativ).
Sibiu 2007 la Ateneul Român
Orchestra simfonică şi corul Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti au fost joi, 25 octombrie a.c. protagoniştii unui eveniment inedit ce a avut loc în sala de concerte a Ateneului Român sub bagheta maestrului Horia Andreescu (dirijorul corului Iosif Ion Prunner): pentru 20 de minute, capitala culturală europeană a fost descrisă în limbajul universal al muzicii în Uvertura festivă pe teme săseşti „Sibiu 2007” a compozitorului Dan Dediu. Lucrarea este accesibilă fără a cădea în capcanele „comercialului”, autorul având marele merit de a apropia publicul meloman de muzica secolului XXI, arătând astfel că arta contemporană poate fi „gustată” şi de nespecialişti. Orchestra este imensă, postromantică, având sectorul alămurilor şi cel al percuţiei puternic reprezentate. Temele, cântate mai întâi la orchestră, sunt reluate variat împreună cu corul. Intrarea corului este realizată prin „strigarea” denumirilor oraşelor săseşti din Transilvania: Hermannstadt, Klausenburg, Kronstadt, Mediasch, Mülnbach, Schässburg, apoi este lansată o vocaliză amplă în armonii debussyene; urmează un coral cântat în dialect săsesc, acesta având propria sa muzicalitate, o culoare deosebită de cea a limbii germane literare aşa cum o simţim în liedul romantic sau în creaţia vocal-simfonică. Coralul debutează în unison la vocile grave, dar odată cu intrarea întregului pachet sonor, armoniile devin din ce în ce mai complexe, ajungându-se la suprapunerea unor planuri sonore distincte (aglomerări politonale). Finalul este strălucitor, luminos, subliniat de timbrul alămurilor, prelucrând capul tematic al „Odei bucuriei” din „Simfonia a IX-a” de Beethoven, peste care corul aruncă exclamaţia finală „Sibiu”. Calitatea interpretării a fost deosebită, dirijorul Horia Andreescu fiind energic, controlând şi echilibrând sonorităţile şi dozajul dinamic. Partitura, deşi a suferit retuşuri până în ultimul moment, nu a pus nici o dificultate corului care, deşi cu numai o săptămână în urmă a cântat pe aceeaşi scenă Requiemul de Verdi sub conducerea expansivului dirijor Misha Katz, a găsit resursele necesare pentru interpretarea acestei lucrări. Registrul este comod pentru o formaţie profesionistă, fără a pune mari probleme de intonaţie. Momentele amuzante nu au lipsit deoarece chiar în momentul atacului se auzeau soneriile telefoanelor mobile din sală. Seara a continuat cu două lucrări din perioada târzie a romantismului: Concertul pentru două piane şi orchestră de Max Bruch în interpretarea soliştilor Sivan Silver şi Gill Garburg şi Simfonia a II-a de Jan Sibelius, în care din nou partidele de suflători au fost intens solicitate şi unde dirijorul a reuşit să dinamizeze mişcările lente, astfel încât acestea să nu fie percepute ca plictisitoare, greoaie. Alăturarea unei lucrări contemporane unui program romantic satisface în cazul de faţă nu doar problemele de organizare a orchestrei, ci şi pe cele de ordin muzical, Dan Dediu nefiind un adept al sonorităţilor „stranii”, prioritatea melodiei fiind o constantă a creaţiei sale. Acest concert ar putea constitui impulsul necesar apropierii publicului tânăr de muzica actuală care tinde să devină „elitistă” şi să se adreseze unui cerc de „iniţiaţi”.
Eveniment muzical şi editorial: lansarea partiturii „Pomenire. Un Recviem Românesc” de Ştefan Niculescu
A XVII-a ediţie a Săptămânii Muzicii Contemporane a constituit prilejul lansării partiturii „Pomenire. Un recviem românesc” aparţinând compozitorului şi academicianului Ştefan Niculescu în foyerul sălii de concerte a Societăţii Române de Radiodifuziune, eveniment urmat de audiţia lucrării în interpretarea Orchestrei Naţionale Radio, a Corului Academic Radio (condus de Dan Mihai Goia) şi a basului Pompei Hărăşteanu sub bagheta tânărului dirijor Tiberiu Soare.
Realizată în condiţii grafice deosebite într-o veritabilă ediţie de lux, lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de colegii de breaslă ai autorului, aceştia salutând iniţiativa Editurii Academiei Române pentru care tipărirea partiturii reprezintă o premieră. La lansare au luat cuvântul autorul, compozitorii Liviu Dănceanu, Dan Dediu, muzicologii Despina Petecel Theodoru şi Laura Manolache precum şi dirijorii Horia Andreescu, Tiberiu Soare şi Dan Mihai Goia, aceştia fiind implicaţi direct în realizarea actului artistic. Compozitorul Liviu Dănceanu a făcut referire la simbolistica limbajului muzical şi folosit de compozitor, ca fiind mijlocul de exprimare al relaţiei creatorului de artă cu Divinitatea.
Prima audiţie absolută a requiemului a avut loc anul trecut pe scena Ateneului Român în interpretatrea orchestrei şi corului Filarmonicii „George Enescu” avându-l la pupitru pe Horia Andreescu, solist fiind tot basul Pompei Hărăşteanu. Horia Andreescu a fost, deasemenea, cel care a dirijat formaţiile muzicale ale Societăţii Române de Radiodifuziune în timpul înregistrarării requiemului în luna septembrie a anului trecut.
Lucrarea „Pomenire – un recviem românesc”, denumită de Ştefan Niculescu „o meditaţie muzicală pe texte rituale româneşti, alese din milenara tradiţie cultă ortodoxă şi din tradiţia orală arhaică a ţăranului”, este, aşa cum sugerează şi titlul, o reluare a ideii de bază a celebrului Ein deutsches Requiem „după cuvinte din Sfânta Scriptură“ al lui Johannes Brahms, în care compozitorul german creat o lucrare originală, ce nu mai prezintă succesiunea tradiţională a secvenţelor missei funebre.
Compusă la invitaţia lui Karsten Witt – director al Festivalului Wien Modern – lucrarea este alcătuită din 7 părţi distincte – număr cu rezonanţă sacră – suportul textual fiind bazat pe fragmente din ritualul ortodox al înmormântării şi parastasului, cântece funebre prezente încă în tradiţia orală ţărănească, precum şi cântecul medieval citat de Monteverdi în Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis.
Cele 7 părţi sunt: Odihneşte Mântuitorule (cor mixt şi orchestră, corespunzând secvenţei Requiem aeternam din ritualul catolic), Doamne miluieşte (Kyrie eleison, cor mixt şi orchestră), Cântecul zorilor (cor mixt şi orchestră, cântec ritual funebru al cărui text a fost publicat de Constantin Brăiloiu în anul 1936 în „Ale mortului“ din Gorj), Stihirile glasurilor (cor mixt şi orchestră, din ritualul ortodox al înmormântării), Strigătul Atotţiitorului (o adaptare a secvenţei Dies irae, pentru cor mixt şi orchestră), Evanghelia (pentru bas solo, cor şi orchestră) şi Pomenirea (pentru cor şi orchestră). Limbajul modal în care coexistă scări cu structură octaviantă şi suboctaviantă trădează sursele de inspiraţie bizantine şi arhaice şi este pus în valoare de sintaxa eterofonică, deasemenea cu rădăcii în tradiţia orală. Poate cel mai edificator exemplu în acest sens este cel oferit de Cântecul Zorilor care debutează în unison, pentru ca din ms. 29 eterofonia să-şi facă simţită prezenţa în aproape acelaşi fel în care apare în melosul popular (bineînţeles, în cazul de faţă fiind controlată în modul cel mai sever). Lucrarea este însă polisintactică, fiind folosite deopotrivă monodia, polifonia şi omofonia. Evoluând de la unison la textură, construcţia sonoră este monumentală, în realizarea ei fiind folosite maniere de cânt din practica liturgică: responsorială şi antifonică. În varianta interpretativă a lui Horia Andreescu realizată în martie 2006 la Filarmonica „George Enescu” s-a recurs chiar la dispunerea corului de o parte şi de alta a scenei, creându-se efecte strereofonice. Aşa cum sublinia compozitorul Liviu Dănceanu în scurtul său discurs, elementele limbajului muzical au, fiecare dintre ele sensuri sacre: folosirea scărilor scări neoctaviante reprezentând năzuinţa oamenilor spre absolut, eterofonia – existenţa umană multifuncţională în raport cu Divinitatea, iar structura simetrică a operei simbolizează perfecţiunea.
Tiberiu Soare aflat la pupitrul formaţiilor muzicale Radio nu este la prima experienţă de acest gen, în stagiunea precedentă dirijând în primă audiţie absolută oratoriul „Iisus cu 1000 de braţe” al compozitoarei Mihaela Stănculescu – Vozganian. Responsabilitatea a fost oarecum diminuată în cadrul recviemului, datorită faptului că rolul de „creator secund” i-a revenit lui Horia Andreescu. Lucrarea prezintă un grad ridicat de dificultate, însă gestul precis al dirijorului a asigurat reuşita execuţiei. Recviemul pune probleme tehnice corului, care, în afara dificultăţilor intonaţionale, ritmice şi de sincronizare, mai are de rezolvat şi pe cea a unei ţăsături adesea incomode, solicitând – la începutul lucrării – registrul grav al tenorilor şi insistând pe pasaj şi în registrul acut în nuanţe mici la partida sopranelor. Rolul Evangelistului – interpretat de basul Pompei Hărăşteanu – este scris în manieră recitativică, inspirată de tradiţia muzicală bizantină.
Aşa cum subliniază şi muzicologul Despina Petecel Theodoru în articolul său din revista „Muzica” (nr. 3/2006), Recviemul lui Ştefan Niculescu completează o serie de lucrări cu tematică sacră (din care fac parte „Axion”, „Psalmus”, Simfoniile a III-a „Cantos”, a IV-a Deisis şi a V-a „Litanii la plinirea vremii”). Dar, mai mult decât atât, piesa se integrează într-un adevărat curent prezent în muzica actuală, în ultimul an fiind interpretate numai la Sala Radio mai multe lucrări ample dedicate corului şi orchestrei, cum sunt oratoriul Mihaelei Vozganian – menţionat anterior – sau „Simfonia da Requiem” de Cornel Ţăranu, curent în care sacrul este invocat poate mult prea mult cu referire la lumea de dincolo, a celor ce nu mai sunt, lăsând astfel loc nostalgiei şi creând teama lipsei Divinităţii din lumea contemporană.
Realizată în condiţii grafice deosebite într-o veritabilă ediţie de lux, lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de colegii de breaslă ai autorului, aceştia salutând iniţiativa Editurii Academiei Române pentru care tipărirea partiturii reprezintă o premieră. La lansare au luat cuvântul autorul, compozitorii Liviu Dănceanu, Dan Dediu, muzicologii Despina Petecel Theodoru şi Laura Manolache precum şi dirijorii Horia Andreescu, Tiberiu Soare şi Dan Mihai Goia, aceştia fiind implicaţi direct în realizarea actului artistic. Compozitorul Liviu Dănceanu a făcut referire la simbolistica limbajului muzical şi folosit de compozitor, ca fiind mijlocul de exprimare al relaţiei creatorului de artă cu Divinitatea.
Prima audiţie absolută a requiemului a avut loc anul trecut pe scena Ateneului Român în interpretatrea orchestrei şi corului Filarmonicii „George Enescu” avându-l la pupitru pe Horia Andreescu, solist fiind tot basul Pompei Hărăşteanu. Horia Andreescu a fost, deasemenea, cel care a dirijat formaţiile muzicale ale Societăţii Române de Radiodifuziune în timpul înregistrarării requiemului în luna septembrie a anului trecut.
Lucrarea „Pomenire – un recviem românesc”, denumită de Ştefan Niculescu „o meditaţie muzicală pe texte rituale româneşti, alese din milenara tradiţie cultă ortodoxă şi din tradiţia orală arhaică a ţăranului”, este, aşa cum sugerează şi titlul, o reluare a ideii de bază a celebrului Ein deutsches Requiem „după cuvinte din Sfânta Scriptură“ al lui Johannes Brahms, în care compozitorul german creat o lucrare originală, ce nu mai prezintă succesiunea tradiţională a secvenţelor missei funebre.
Compusă la invitaţia lui Karsten Witt – director al Festivalului Wien Modern – lucrarea este alcătuită din 7 părţi distincte – număr cu rezonanţă sacră – suportul textual fiind bazat pe fragmente din ritualul ortodox al înmormântării şi parastasului, cântece funebre prezente încă în tradiţia orală ţărănească, precum şi cântecul medieval citat de Monteverdi în Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis.
Cele 7 părţi sunt: Odihneşte Mântuitorule (cor mixt şi orchestră, corespunzând secvenţei Requiem aeternam din ritualul catolic), Doamne miluieşte (Kyrie eleison, cor mixt şi orchestră), Cântecul zorilor (cor mixt şi orchestră, cântec ritual funebru al cărui text a fost publicat de Constantin Brăiloiu în anul 1936 în „Ale mortului“ din Gorj), Stihirile glasurilor (cor mixt şi orchestră, din ritualul ortodox al înmormântării), Strigătul Atotţiitorului (o adaptare a secvenţei Dies irae, pentru cor mixt şi orchestră), Evanghelia (pentru bas solo, cor şi orchestră) şi Pomenirea (pentru cor şi orchestră). Limbajul modal în care coexistă scări cu structură octaviantă şi suboctaviantă trădează sursele de inspiraţie bizantine şi arhaice şi este pus în valoare de sintaxa eterofonică, deasemenea cu rădăcii în tradiţia orală. Poate cel mai edificator exemplu în acest sens este cel oferit de Cântecul Zorilor care debutează în unison, pentru ca din ms. 29 eterofonia să-şi facă simţită prezenţa în aproape acelaşi fel în care apare în melosul popular (bineînţeles, în cazul de faţă fiind controlată în modul cel mai sever). Lucrarea este însă polisintactică, fiind folosite deopotrivă monodia, polifonia şi omofonia. Evoluând de la unison la textură, construcţia sonoră este monumentală, în realizarea ei fiind folosite maniere de cânt din practica liturgică: responsorială şi antifonică. În varianta interpretativă a lui Horia Andreescu realizată în martie 2006 la Filarmonica „George Enescu” s-a recurs chiar la dispunerea corului de o parte şi de alta a scenei, creându-se efecte strereofonice. Aşa cum sublinia compozitorul Liviu Dănceanu în scurtul său discurs, elementele limbajului muzical au, fiecare dintre ele sensuri sacre: folosirea scărilor scări neoctaviante reprezentând năzuinţa oamenilor spre absolut, eterofonia – existenţa umană multifuncţională în raport cu Divinitatea, iar structura simetrică a operei simbolizează perfecţiunea.
Tiberiu Soare aflat la pupitrul formaţiilor muzicale Radio nu este la prima experienţă de acest gen, în stagiunea precedentă dirijând în primă audiţie absolută oratoriul „Iisus cu 1000 de braţe” al compozitoarei Mihaela Stănculescu – Vozganian. Responsabilitatea a fost oarecum diminuată în cadrul recviemului, datorită faptului că rolul de „creator secund” i-a revenit lui Horia Andreescu. Lucrarea prezintă un grad ridicat de dificultate, însă gestul precis al dirijorului a asigurat reuşita execuţiei. Recviemul pune probleme tehnice corului, care, în afara dificultăţilor intonaţionale, ritmice şi de sincronizare, mai are de rezolvat şi pe cea a unei ţăsături adesea incomode, solicitând – la începutul lucrării – registrul grav al tenorilor şi insistând pe pasaj şi în registrul acut în nuanţe mici la partida sopranelor. Rolul Evangelistului – interpretat de basul Pompei Hărăşteanu – este scris în manieră recitativică, inspirată de tradiţia muzicală bizantină.
Aşa cum subliniază şi muzicologul Despina Petecel Theodoru în articolul său din revista „Muzica” (nr. 3/2006), Recviemul lui Ştefan Niculescu completează o serie de lucrări cu tematică sacră (din care fac parte „Axion”, „Psalmus”, Simfoniile a III-a „Cantos”, a IV-a Deisis şi a V-a „Litanii la plinirea vremii”). Dar, mai mult decât atât, piesa se integrează într-un adevărat curent prezent în muzica actuală, în ultimul an fiind interpretate numai la Sala Radio mai multe lucrări ample dedicate corului şi orchestrei, cum sunt oratoriul Mihaelei Vozganian – menţionat anterior – sau „Simfonia da Requiem” de Cornel Ţăranu, curent în care sacrul este invocat poate mult prea mult cu referire la lumea de dincolo, a celor ce nu mai sunt, lăsând astfel loc nostalgiei şi creând teama lipsei Divinităţii din lumea contemporană.
