Bucuria dansului

Acum un an, o nouă entitate artistică a luat naştere din munca, gândirea comună şi aspiraţiile artistice a doi dintre membrii Formaţiilor Muzicale Radio. Doi pianişti aflaţi la vârsta maturităţii - Carmen Daniela Săndulescu şi Dan Stoenescu – au reuşit să pună în slujba muzicii experienţa acumulată de-a lungul anilor, realizând un proiect artistic complex ce poartă numele de „Bucuria dansului”, din care marţi, 27 mai 2008, în studioul de concerte „Alfred Alessandrescu" al Societăţii Române de Radiodifuziune am avut oportunitatea şi plăcerea de a viziona şi asculta al doilea episod.
Carmen Daniela Săndulescu este pianistul corepetitor al Corului Academic Radio, activitatea sa de zi cu zi constituind suportul de neînlocuit al asimilării repertoriului de către formaţia amintită, în timp ce Dan Stoenescu este artist liric (tenor) în cadrul aceluaişi cor. Prezentarea recitalului a fost realizată de Sorina Goia.
Dacă în 2007 recitalul constituit din 2 părţi (partea I pentru pian la 4 mâini şi cea de a doua pentru 2 piane) a acoperit creaţia muzicală „de dans” (suite de balet, dansuri orchestrale) de pe mapamond, cel din acest an a purtat subtitlul ProEuropa. Prima parte a recitalului a avut în alcătuire piese pentru pian la patru mâini sau două piane, având fie caracter dansant fie de inspiraţie folclorică, grupate în patru secţiuni: Prolog, Omagii, Divertisment şi Epilog folcloric, în care Johannes Brahms, Antonín Dvořák, Darius Milhaud, Camille Saint-Saëns, Manuel de Falla, Béla Bartók şi Grigoraş Dinicu au fost interpretaţi cu pasiune, fără ca apropierea de dans să creeze în acest recital o atmosferă „de salon”. Am avut ocazia să vedem şi calităţile de aranjor ale lui Dan Stoenescu, el semnând o parte din transcripţiile pentru două piane prezente în program.
Cea de a doua parte a fost dedicată în exclusivitate variantei pentru două piane a baletului „Sacre du Printemps” de Igor Stravinsky. Spectacolul a fost total, alături de muzica interpretată de cei doi artişti fiind implicate sugestii coregrafice şi regia de lumini; chiar şi costumaţia celor doi a fost sugestivă, Carmen Săndulescu reprezentând victima sacrificiului, iar Dan Stoenescu simbolizând focul. Astfel, cele două piane au fost înconjurate de lumânări aprinse, iar unele tablouri începeau şi se terminau în întuneric.Alcătuirea programului a respectat nu numai cerinţe stilistice, dar şi de ordin psihologic, fiind conceput astfel încât atenţia să fie „în priză”, iar aşteptările permanent depăşite, publicul aflându-se astfel într-un crescendo emoţional. Mai mult, momentul muzical din această seară de mai a fost bine ancorat spiritual, sugestia tilului fiind pe deplin experimentată de muzicieni şi de public: starea de bucurie este una mult interiorizată, trecând de emoţie, plăcere, fericire.Dincolo de spectacol care nu avea cum să lase pe cineva rece, realizarea tehnică a fost una ireproşabilă, sunetul generos suplinind amploarea orchestrei şi, mai presus de toate gândirea muzicală unitară au asigurat succesul acestui recital care s-a desfăşurat cu sala plină. Deasemenea, o comunicare cum rar se poate vedea pe o scenă de concert bucureşteană a fost unul dintre ingredientele acestei complexe reţete de reuşită.

Spiritualitate românească la Muzeul Municipiului Bucureşti

Vineri 15 februarie a avut loc la Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) vernisajul expoziţiei „Câmpiile verticale” a artiştilor plastici Valeriu Stoica, Gabriela Radu şi Mihaela Broscaru, ce va fi deschisă până în 29 februarie 2008. Vernisajul organizat de muzeu având ca prezentator pe dna. Emilia Corbu, Doctor în istorie şi arheolog la Muzeul de Istorie Slobozia. Au mai fost invitaţi Lucia Ovezea – Preşedinte al Asociaţiei Difuzorilor şi Editorilor – Patronat al Cărţii – şi istoricul Ionel Zănescu.
Dorind să aflu ce reprezintă sintagma prezentă în titlu în viziunea celor trei artişti, văzând că expoziţia lor cuprinde de la icoane şi imagini parcă fantastice până la peisaje, artă decorativă şi pictură abstractă, aceştia mi-au oferit răspunsul aşteptat, însă aprofundarea noţiunii a venit abia după ce picturile mi-au fost prezentate în detaliu: „Câmpia este reprezentată prin linia orizontală – explică Valeriu Stoica - ; aceasta prin intersecţia cu elementul vertical creează Crucea, care defineşte obligatoriu ascensiunea spre Cer। Câmpiile noastre, prin subiectele reprezentate aici – legate oarecum de spaţiul eclesiastic – se învecinează în tematica religioasă”. Pictorul merge mai departe, arătându-mi o lucrare a Mihaelei Broscaru, în care predomină formele rectangulare şi nuanţele de verde, spunându-mi că aceasta este un „simbol al ideii de câmpie verticală”
Mihaela Broscaru, absolventă a Universităţii de Arte Bucureşti, promoţia 2003, expune aici pictură şi tapiserii, acestea din urmă inspirate mai mult din arta populară. Curentul în care se încadrează pictura tinerei artiste este expresionismul abstract/figurativ, interiorizat, dramatic। Este totodată şi un talentat grafician, al cărei stil pune în valoare alte laturi ale personalităţii sale artistice decât ceea ce putem vedea în pictură. Mihaela Broscaru are un simţ deosebit al culorii, făcându-ne pe noi, privitorii şi admiratorii creaţiilor sale, să simţim acea voluptate estetică ce merge prin simţurile noastre dincolo de raţiune। Artista foloseşte atât contraste izbitoare, cât şi exploatarea nuanţelor până la epuizare, punându-le în valoare prin contururi, forme.
Gabriela Radu este mai apropiată de arta figurativă, lucrările sale fiind mai intime, mai apropiate de tema centrală, iar subiectele suprapunându-se cu simbolistica explicit creştină. Artista expune 10 lucrări: două grădini care atestă talentul autoarei de a folosi culoarea, de a se apropia de culorile, formele şi dimensiunile naturii, spaţiului। Troiţele Gabrielei Radu arată că simbolurile creştine nu sunt făcute să jaloneze anumite dimensiuni în spaţiu, ci să arate că locul pe care se înalţă este sfânt. Năframele sunt deasemenea troiţe, inspirate de „Năhrama Sfintei Veronica”, reprezentată în arta bizantină având chipul Mântuitorului impregnat. Subiectele tablourilor Gabrielei Radu sunt de o simplitate incredibilă. Liniile roşii care se suprapun peste năframe reprezintă continuitatea dintre sacru şi profan, spicul, mărul, macul, coroniţa sunt simboluri ale perfecţiunii. Pătratul – simbol al pământului – şi cercul – simbol al cerului – sunt reunite de aceste panglici roşii, folosite deopotrivă în pictura bizantină pentru separarea registrelor; pictura Gabrielei Radu are astfel o dublă inspiraţie: populară şi bizantină.
Valeriu Stoica, artist polivalent, are ca primă preocupare pictura, însă creaţia literară vine sa completeze modalităţile sale de exprimare. S-a născut la 20 iunie 1952, în satul Movila, judeţul Ialomiţa. De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară şi străinătate şi a obţinut Premiul Naţional pentru Pictură în anii 1984, 1986, 1987. A pictat (singur sau in colaborare) bisericile „Sfântul Nicolae”, Bucureşti; „Pogorârea Sfântului Duh” (Târgul Secuiesc), „Pogorârea Sfântului Duh” (Bucureşti), „Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril” (Movila-Ialomiţa) şi „Adormirea Maicii Domnului”.
Subiectele sale sunt icoane lucrate conform canoanelor severe ale stilului bizantin. Iconostasul portativ este principala preocupare a artistului, acesta dorind sa construiască prin el propria poartă spre Împărăţia Cerurilor. Ipostaze ale bisericii sunt prezente în creaţia pictorului: biserici călătoare, rupestre, scufundate, toate relevând o spiritualitate aparte a autorului, o nevoie de regăsire a sacrului în orice moment şi în orice lucru, întorcându-se pentru aceasta la arhaic, la origini. De exemplu, „Biserica ridicată peste ape” îşi are rădăcinile în balada populară „Soarele şi Luna”, studiată de Valeriu Stoica prin intermediul antologiilor de folclor realizate de cercetătorii români. Pustiul Bărăganului face deasemenea o parte din structura afectivă a artistului, fiind prezent în câteva pânze.
Cei trei artişti plastici nu se află la prima colaborare, având în desfăşurare mai multe proiecte care dincolo de valoarea lor estetică au şi o componentă moral-religioasă şi chiar ecologică. Colaborările lor s-au concretizat până acum în câteva lucrări de restaurare, pictură monumentală, pictură bisericească, pictură murală (având atât caracter religios cât şi decorativ).

Primă audiţie la Ateneul Român

„Requiem”-ul lui Andrew Lloyd Webber a avut premiera bucureşteană joi 14 februarie 2008 (în reluare vineri 15 februarie) la Ateneul Român în interpretarea Orchestrei Simfonice şi a Corului Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti (dirijorul corului - Iosif Ion Prunner), având la pupitru pe dirijorul şi compozitorul japonez Daisuke Soga şi a soliştilor Anna Mirescu – soprană, Mădălina Stan – boy soprano şi Călin Brătescu – tenor. Premiera mondială a avut loc în anul 1985 la New York, în interpretarea dirijorului Lorin Maazel, avându-i ca solişti pe Sarah Brightman şi Plácido Domingo, iar cea românească la Baia Mare cu doar foarte puţin timp în urmă (15 decembrie 2007) în interpretarea Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj Napoca şi a corurilor „Antifonia” şi „Ave Musica”.
Dennis Polkow afirmă că lucrarea este diferită de lucrările timpurii ale lui Lloyd Webber şi că „tema morţii este tratată din numeroase perspective – confuzie şi rezistenţă, furie şi amărăciune, jale şi tristeţe şi o simplă dar profundă proclamaţie: „perpetua."(în articolul „Andrew Lloyd Webber: From Superstar to Requiem” postat pe site-ul /www.religion-online.org/).
Lucrarea se află la confluenţa mai multor stiluri, textul missei funebre fiind folosit ca suport pentru ample desfăşurări corale, arii şi duete (la fel ca în oratoriul tradiţional). Regăsim în această lucrare episoade de Gospel, cantilene uşor nefireşti datorită salturilor, cu intervale repetate, ritmuri asimetrice (aksak) inspirate din muzica evreiască. Aşa cum procedează şi în „Fantoma de la operă”, compozitorul nu foloşeste ca material pentru construcţia întregii lucrări mai mult de două teme. Pagini de lirism (şi acestea aducând aminte de musicaluri) cum ar fi duetul „Pie Jesu” sunt împletite cu momente tensionate în special pe cuvintele „exaudi orationem meam” (ascultă rugăciunea mea). Orchestraţia este interesantă, lipsind cu desăvârşire compartimentul viorilor, corzile grave fiind însă prezente. Percuţia este bogat reprezentată, la fel şi instrumentele cu claviatură: orgă, pian, celelstă. Partida suflătorilor este îmbogăţită de timbrul saxofonului. Din păcate, atmosfera specifică a Requiem-ului nu este reconstituită de muzica – fie ea „frumoasă” sau „disonantă” – a compozitorului musicalurilor „Evita”, „Cats” sau „The Phantom of the Opera”.
Dirijorul Daisuke Soga aflat la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” s-a născut la Osaka în 1965 şi a studiat contrabasul la Academia Toho-Gakuen din Tokyo. În România a ajuns pentru prima dată în 1987, studiind la Conservatorul din Bucureşti pînă în 1990. Din această perioadă datează şi preocupările sale pentru arta dirijorală. Tot în România a avut loc şi debutul său dirijoral, conducând adesea orchestra Filarmonicii din Braşov, dar fiind prezent şi la pupitrul altor formaţii instrumentale. Daisuke Soga a realizat o interpretare valabilă a partirturii, având un gest precis, sigur, poate nu suficient de energic în anumite momente, cu toate acestea neexistând momente de nesincronizare. Prestaţia Corului Filarmonicii a fost la înălţime, în ciuda dificultăţilor intonaţionale şi ritmice precum şi a ţesăturii mai mult decât incomode.
Remarcabilă a fost performanţa soliştilor, ale căror părţi sunt mai mult decât dificile, fiind scrise predominant în registrul acut – numai partitura sopranei are o întindere neobişnuită, mergând din gravul extrem al vocii până la re din octava a treia। Soprana Anna Mirescu (Opera Naţională din Bucureşti) a dat o adevărată lecţie de tehnică vocală।Acutele atacate în pianissimo au fost de-a dreptul ameţitoare, vocea părând ireală, iar intonaţia sa a fost impecabilă. Mădălina Stan este deja consacrată în abordarea rolurilor de boy soprano, fiind prezentă cu astfel de apariţii atât pe scena Ateneului, cât şi a Studioului de Concerte „Mihail Jora”. Tenorul Călin Brătescu aflat într-o formă vocală excepţională a atacat acutele cu precizie, interpretând în manieră de belcanto cu sensibilitate paginile solistice. Astfel, o interpretare calitativă a reuşit să facă placută audiţia unei lucrări contemporane străină de spiritualitatea tradiţională – fie ea occidentală sau autohtonă – în care mijloacele moderne de compoziţie (e adevărat că moderate) au fost folosite din belşug, grefate pe o muzică ce ar fi mai potrivită pe Broadway.

Bijuterii corale la Sala Radio

Corul Academic Radio condus de Dan Mihai Goia surprinde în această stagiune prin repertoriul abordat în tradiţionalul concert a cappella, obişnuiţi fiind să-l ascultăm interpretând lucrări din creaţia corală românească a secolului XX. De data aceasta, dirijorul Dan Mihai Goia a abordat piese din repertoriul universal: muzică romantică germană – în prima parte a concertului – şi impresionistă – în cea se a doua.
Am avut ocazia să ascultăm în prima parte lieduri şi motete ale compozitorilor Felix Mendelssohn-Bartholdy, Franz Schubert, Robert Schumann, Anton Bruckner şi Johannes Brahms. Pianista Carmen Săndulescu şi organista Simona Popovici au asigurat acompaniamentul instrumental. Concertul alătură nu numai două stiluri muzicale, ci chiar două lumi diferite, fiecare cu propria spiritualitate şi propriul mod de exprimare.
Seara a debutat cu „Mailied” Felix Mendelssohn-Bartholdy unde siguranţa atacurilor dată de precizia gestului dirijoral şi acurateţea intonaţiei au fost factori ai unei execuţii mai mult decât bune। „Viaţă de ţigan” de Robert Schumann a pus în valoare calităţile tehnice şi expresive ale pianistei Carmen Săndulescu. La motetele de Bruckner (Cristus factus est şi Locus iste), s-a preferat varianta în limba latină într-o interpretare „cuminte” în care contrastele dinamice poate ar fi fost necesar să fie mai mari, însă tempo-urile alese nu au permis desfăşurările pe care le cere o muzică apropiată din punct de vedere stilistic de cea a lui Wagner. Inspirată a fost introducerea în program a lucrării „Nänie” de J. Brahms, a cărei complexitate şi dificultate vocală este comparabilă cu secţiunileRecviemului German. Şi în acest caz tempo-urile ar fi putut fi mai aşezate, însă interpretarea a fost realizată cu sensibilitate şi inteligenţă.
Cea de a doua parte a concertului a fost dedicată muzicii franceze, cântându-se lucrări de Claude Debussy, Maurice Ravel, Francis Poulenc şi Cesar Frank (la orgă, Simona Popovici). Plină de momente interesante, lucrăile impresioniste ar fi putut fi exploatate mai mult din punct de vedere expresiv prin îmbogăţirea culorilor timbrale – pe alocuri monotone. Omogenizarea pe partide şi siguranţă ritmică au avut şi ele momente dificile datorită complexităţii muzicii. Este clar însă faptul că protagoniştii acestui eveniment „simt” mai bine muzica germană, în ciuda faptului că suntem totuşi o ţară francofonă. Muzica depăşeşte graniţele culturale şi se adresează direct inimii.
Fiind un repertoriu demn de un cor de asemena dimensiuni, dedicat genului vocal-simfonic, a solicitat atît calităţile tehnice ale cântăreţilor cît şi muzicalitatea şi expresivitatea dirijorului. De multe ori, părţile corale – scrise mai mult în zona de „pasaj” – solicită vocile mai mult decât unele roluri de operă. Având o dicţie bună – altfel textul ar fi imposibil de reconstituit – corul excelează prin frumuseţea vocilor partidelor bărbăteşti, partida de sopran oscilând între a cânta „pe voce” sau „alb” (în stilul corului Madrigal) în special pe nuanţele mici, pe alocuri părând inconsistentă. A fost însă un concert de mare ţinută, care a reuşit să trezesască interesul publicului meloman, sala Radio fiind aproape plină, iar artiştii fiind răsplătiţi cu aplauze de un entuziasm sincer.

Sibiu 2007 la Ateneul Român

Orchestra simfonică şi corul Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti au fost joi, 25 octombrie a.c. protagoniştii unui eveniment inedit ce a avut loc în sala de concerte a Ateneului Român sub bagheta maestrului Horia Andreescu (dirijorul corului Iosif Ion Prunner): pentru 20 de minute, capitala culturală europeană a fost descrisă în limbajul universal al muzicii în Uvertura festivă pe teme săseşti „Sibiu 2007” a compozitorului Dan Dediu.
Lucrarea este accesibilă fără a cădea în capcanele „comercialului”, autorul având marele merit de a apropia publicul meloman de muzica secolului XXI, arătând astfel că arta contemporană poate fi „gustată” şi de nespecialişti.
Orchestra este imensă, postromantică, având sectorul alămurilor şi cel al percuţiei puternic reprezentate. Temele, cântate mai întâi la orchestră, sunt reluate variat împreună cu corul.
Intrarea corului este realizată prin „strigarea” denumirilor oraşelor săseşti din Transilvania: Hermannstadt, Klausenburg, Kronstadt, Mediasch, Mülnbach, Schässburg, apoi este lansată o vocaliză amplă în armonii debussyene; urmează un coral cântat în dialect săsesc, acesta având propria sa muzicalitate, o culoare deosebită de cea a limbii germane literare aşa cum o simţim în liedul romantic sau în creaţia vocal-simfonică. Coralul debutează în unison la vocile grave, dar odată cu intrarea întregului pachet sonor, armoniile devin din ce în ce mai complexe, ajungându-se la suprapunerea unor planuri sonore distincte (aglomerări politonale). Finalul este strălucitor, luminos, subliniat de timbrul alămurilor, prelucrând capul tematic al „Odei bucuriei” din „Simfonia a IX-a” de Beethoven, peste care corul aruncă exclamaţia finală „Sibiu”.
Calitatea interpretării a fost deosebită, dirijorul Horia Andreescu fiind energic, controlând şi echilibrând sonorităţile şi dozajul dinamic. Partitura, deşi a suferit retuşuri până în ultimul moment, nu a pus nici o dificultate corului care, deşi cu numai o săptămână în urmă a cântat pe aceeaşi scenă Requiemul de Verdi sub conducerea expansivului dirijor Misha Katz, a găsit resursele necesare pentru interpretarea acestei lucrări. Registrul este comod pentru o formaţie profesionistă, fără a pune mari probleme de intonaţie. Momentele amuzante nu au lipsit deoarece chiar în momentul atacului se auzeau soneriile telefoanelor mobile din sală.
Seara a continuat cu două lucrări din perioada târzie a romantismului: Concertul pentru două piane şi orchestră de Max Bruch în interpretarea soliştilor Sivan Silver şi Gill Garburg şi Simfonia a II-a de Jan Sibelius, în care din nou partidele de suflători au fost intens solicitate şi unde dirijorul a reuşit să dinamizeze mişcările lente, astfel încât acestea să nu fie percepute ca plictisitoare, greoaie.
Alăturarea unei lucrări contemporane unui program romantic satisface în cazul de faţă nu doar problemele de organizare a orchestrei, ci şi pe cele de ordin muzical, Dan Dediu nefiind un adept al sonorităţilor „stranii”, prioritatea melodiei fiind o constantă a creaţiei sale. Acest concert ar putea constitui impulsul necesar apropierii publicului tânăr de muzica actuală care tinde să devină „elitistă” şi să se adreseze unui cerc de „iniţiaţi”.

Eveniment muzical şi editorial: lansarea partiturii „Pomenire. Un Recviem Românesc” de Ştefan Niculescu

A XVII-a ediţie a Săptămânii Muzicii Contemporane a constituit prilejul lansării partiturii „Pomenire. Un recviem românesc” aparţinând compozitorului şi academicianului Ştefan Niculescu în foyerul sălii de concerte a Societăţii Române de Radiodifuziune, eveniment urmat de audiţia lucrării în interpretarea Orchestrei Naţionale Radio, a Corului Academic Radio (condus de Dan Mihai Goia) şi a basului Pompei Hărăşteanu sub bagheta tânărului dirijor Tiberiu Soare.
Realizată în condiţii grafice deosebite într-o veritabilă ediţie de lux, lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de colegii de breaslă ai autorului, aceştia salutând iniţiativa Editurii Academiei Române pentru care tipărirea partiturii reprezintă o premieră. La lansare au luat cuvântul autorul, compozitorii Liviu Dănceanu, Dan Dediu, muzicologii Despina Petecel Theodoru şi Laura Manolache precum şi dirijorii Horia Andreescu, Tiberiu Soare şi Dan Mihai Goia, aceştia fiind implicaţi direct în realizarea actului artistic. Compozitorul Liviu Dănceanu a făcut referire la simbolistica limbajului muzical şi folosit de compozitor, ca fiind mijlocul de exprimare al relaţiei creatorului de artă cu Divinitatea.
Prima audiţie absolută a requiemului a avut loc anul trecut pe scena Ateneului Român în interpretatrea orchestrei şi corului Filarmonicii „George Enescu” avându-l la pupitru pe Horia Andreescu, solist fiind tot basul Pompei Hărăşteanu. Horia Andreescu a fost, deasemenea, cel care a dirijat formaţiile muzicale ale Societăţii Române de Radiodifuziune în timpul înregistrarării requiemului în luna septembrie a anului trecut.
Lucrarea „Pomenire – un recviem românesc”, denumită de Ştefan Niculescu „o meditaţie muzicală pe texte rituale româneşti, alese din milenara tradiţie cultă ortodoxă şi din tradiţia orală arhaică a ţăranului”, este, aşa cum sugerează şi titlul, o reluare a ideii de bază a celebrului Ein deutsches Requiem „după cuvinte din Sfânta Scriptură“ al lui Johannes Brahms, în care compozitorul german creat o lucrare originală, ce nu mai prezintă succesiunea tradiţională a secvenţelor missei funebre.
Compusă la invitaţia lui Karsten Witt – director al Festivalului Wien Modern – lucrarea este alcătuită din 7 părţi distincte – număr cu rezonanţă sacră – suportul textual fiind bazat pe fragmente din ritualul ortodox al înmormântării şi parastasului, cântece funebre prezente încă în tradiţia orală ţărănească, precum şi cântecul medieval citat de Monteverdi în Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis.
Cele 7 părţi sunt: Odihneşte Mântuitorule (cor mixt şi orchestră, corespunzând secvenţei Requiem aeternam din ritualul catolic), Doamne miluieşte (Kyrie eleison, cor mixt şi orchestră), Cântecul zorilor (cor mixt şi orchestră, cântec ritual funebru al cărui text a fost publicat de Constantin Brăiloiu în anul 1936 în „Ale mortului“ din Gorj), Stihirile glasurilor (cor mixt şi orchestră, din ritualul ortodox al înmormântării), Strigătul Atotţiitorului (o adaptare a secvenţei Dies irae, pentru cor mixt şi orchestră), Evanghelia (pentru bas solo, cor şi orchestră) şi Pomenirea (pentru cor şi orchestră). Limbajul modal în care coexistă scări cu structură octaviantă şi suboctaviantă trădează sursele de inspiraţie bizantine şi arhaice şi este pus în valoare de sintaxa eterofonică, deasemenea cu rădăcii în tradiţia orală. Poate cel mai edificator exemplu în acest sens este cel oferit de Cântecul Zorilor care debutează în unison, pentru ca din ms. 29 eterofonia să-şi facă simţită prezenţa în aproape acelaşi fel în care apare în melosul popular (bineînţeles, în cazul de faţă fiind controlată în modul cel mai sever). Lucrarea este însă polisintactică, fiind folosite deopotrivă monodia, polifonia şi omofonia. Evoluând de la unison la textură, construcţia sonoră este monumentală, în realizarea ei fiind folosite maniere de cânt din practica liturgică: responsorială şi antifonică. În varianta interpretativă a lui Horia Andreescu realizată în martie 2006 la Filarmonica „George Enescu” s-a recurs chiar la dispunerea corului de o parte şi de alta a scenei, creându-se efecte strereofonice. Aşa cum sublinia compozitorul Liviu Dănceanu în scurtul său discurs, elementele limbajului muzical au, fiecare dintre ele sensuri sacre: folosirea scărilor scări neoctaviante reprezentând năzuinţa oamenilor spre absolut, eterofonia – existenţa umană multifuncţională în raport cu Divinitatea, iar structura simetrică a operei simbolizează perfecţiunea.
Tiberiu Soare aflat la pupitrul formaţiilor muzicale Radio nu este la prima experienţă de acest gen, în stagiunea precedentă dirijând în primă audiţie absolută oratoriul „Iisus cu 1000 de braţe” al compozitoarei Mihaela Stănculescu – Vozganian. Responsabilitatea a fost oarecum diminuată ]n carul recviemului, datorită faptului că rolul de „creator secund” i-a revenit lui Horia Andreescu. Lucrarea prezintă un grad ridicat de dificultate, însă gestul precis al dirijorului a asigurat reuşita execuţiei. Recviemul pune probleme tehnice corului, care, în afara dificultăţilor intonaţionale, ritmice şi de sincronizare, mai are de rezolvat şi pe cea a unei ţăsături adesea incomode, solicitând – la începutul lucrării – registrul grav al tenorilor şi insistând pe pasaj şi în registrul acut în nuanţe mici la partida sopranelor. Rolul Evangelistului – interpretat de basul Pompei Hărăşteanu – este scris în manieră recitativică, inspirată de tradiţia muzicală bizantină.
Aşa cum subliniază şi muzicologul Despina Petecel Theodoru în articolul său din revista „Muzica” (nr. 3/2006), Recviemul lui Ştefan Niculescu completează o serie de lucrări cu tematică sacră (din care fac parte „Axion”, „Psalmus”, Simfoniile a III-a „Cantos”, a IV-a Deisis şi a V-a „Litanii la plinirea vremii”). Dar, mai mult decât atât, piesa se integrează într-un adevărat curent prezent în muzica actuală, în ultimul an fiind interpretate numai la Sala Radio mai multe lucrări ample dedicate corului şi orchestrei, cum sunt oratoriul Mihaelei Vozganian – menţionat anterior – sau „Simfonia da Requiem” de Cornel Ţăranu, curent în care sacrul este invocat poate mult prea mult cu referire la lumea de dincolo, a celor ce nu mai sunt, lăsând astfel loc nostalgiei şi creând teama lipsei Divinităţii din lumea contemporană.