Treceți la conținutul principal

Primă audiţie la Ateneul Român

„Requiem”-ul lui Andrew Lloyd Webber a avut premiera bucureşteană joi 14 februarie 2008 (în reluare vineri 15 februarie) la Ateneul Român în interpretarea Orchestrei Simfonice şi a Corului Filarmonicii „George Enescu” Bucureşti (dirijorul corului - Iosif Ion Prunner), având la pupitru pe dirijorul şi compozitorul japonez Daisuke Soga şi a soliştilor Anna Mirescu – soprană, Mădălina Stan – boy soprano şi Călin Brătescu – tenor. Premiera mondială a avut loc în anul 1985 la New York, în interpretarea dirijorului Lorin Maazel, avându-i ca solişti pe Sarah Brightman şi Plácido Domingo, iar cea românească la Baia Mare cu doar foarte puţin timp în urmă (15 decembrie 2007) în interpretarea Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj Napoca şi a corurilor „Antifonia” şi „Ave Musica”. Dennis Polkow afirmă că lucrarea este diferită de lucrările timpurii ale lui Lloyd Webber şi că „tema morţii este tratată din numeroase perspective – confuzie şi rezistenţă, furie şi amărăciune, jale şi tristeţe şi o simplă dar profundă proclamaţie: „perpetua."(în articolul „Andrew Lloyd Webber: From Superstar to Requiem” postat pe site-ul /www.religion-online.org/). Lucrarea se află la confluenţa mai multor stiluri, textul missei funebre fiind folosit ca suport pentru ample desfăşurări corale, arii şi duete (la fel ca în oratoriul tradiţional). Regăsim în această lucrare episoade de Gospel, cantilene uşor nefireşti datorită salturilor, cu intervale repetate, ritmuri asimetrice (aksak) inspirate din muzica evreiască. Aşa cum procedează şi în „Fantoma de la operă”, compozitorul nu foloşeste ca material pentru construcţia întregii lucrări mai mult de două teme. Pagini de lirism (şi acestea aducând aminte de musicaluri) cum ar fi duetul „Pie Jesu” sunt împletite cu momente tensionate în special pe cuvintele „exaudi orationem meam” (ascultă rugăciunea mea). Orchestraţia este interesantă, lipsind cu desăvârşire compartimentul viorilor, corzile grave fiind însă prezente. Percuţia este bogat reprezentată, la fel şi instrumentele cu claviatură: orgă, pian, celelstă. Partida suflătorilor este îmbogăţită de timbrul saxofonului. Din păcate, atmosfera specifică a Requiem-ului nu este reconstituită de muzica – fie ea „frumoasă” sau „disonantă” – a compozitorului musicalurilor „Evita”, „Cats” sau „The Phantom of the Opera”. Dirijorul Daisuke Soga aflat la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” s-a născut la Osaka în 1965 şi a studiat contrabasul la Academia Toho-Gakuen din Tokyo. În România a ajuns pentru prima dată în 1987, studiind la Conservatorul din Bucureşti pînă în 1990. Din această perioadă datează şi preocupările sale pentru arta dirijorală. Tot în România a avut loc şi debutul său dirijoral, conducând adesea orchestra Filarmonicii din Braşov, dar fiind prezent şi la pupitrul altor formaţii instrumentale. Daisuke Soga a realizat o interpretare valabilă a partirturii, având un gest precis, sigur, poate nu suficient de energic în anumite momente, cu toate acestea neexistând momente de nesincronizare. Prestaţia Corului Filarmonicii a fost la înălţime, în ciuda dificultăţilor intonaţionale şi ritmice precum şi a ţesăturii mai mult decât incomode. Remarcabilă a fost performanţa soliştilor, ale căror părţi sunt mai mult decât dificile, fiind scrise predominant în registrul acut – numai partitura sopranei are o întindere neobişnuită, mergând din gravul extrem al vocii până la re din octava a treia। Soprana Anna Mirescu (Opera Naţională din Bucureşti) a dat o adevărată lecţie de tehnică vocală।Acutele atacate în pianissimo au fost de-a dreptul ameţitoare, vocea părând ireală, iar intonaţia sa a fost impecabilă. Mădălina Stan este deja consacrată în abordarea rolurilor de boy soprano, fiind prezentă cu astfel de apariţii atât pe scena Ateneului, cât şi a Studioului de Concerte „Mihail Jora”. Tenorul Călin Brătescu aflat într-o formă vocală excepţională a atacat acutele cu precizie, interpretând în manieră de belcanto cu sensibilitate paginile solistice. Astfel, o interpretare calitativă a reuşit să facă placută audiţia unei lucrări contemporane străină de spiritualitatea tradiţională – fie ea occidentală sau autohtonă – în care mijloacele moderne de compoziţie (e adevărat că moderate) au fost grefate pe o muzică ce ar fi mai potrivită pe Broadway.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă