Cleopatra David

 Oare? Să vedem de unde vine această replică și cine o folosește. Este o interpretare după bunul plac a unui citat din Jung: „Tot ceea ce ne irită la alții ne poate conduce către o înțelegere a noastră înșine.” A, păi e cu totul altceva. În ce condiții suntem iritați de alte persoane? Dacă cineva îți fură lucruri din casă, bani din bancă, și tu te superi și îl numești „hoț” sau chemi poliția, înseamnă că, de fapt, tu ești hoțul, conform interpretării unora? Și alte lucruri mai rele. În colectivitate, de multe ori se produc abuzuri, se încalcă limitele de bun-simț, dar când cei răniți protestează, li se dă replica: „Ce te deranjează la alții este, de fapt, defectul tău.” Iată unde s-a ajuns. Însă este, de fapt, încă un abuz. Da, ce te irită la alții este, de fapt, ceva ce ție îți provoacă o rană. Uneori este nevăzută și nu îți dai seama decât în acea situație. Asta nu înseamnă că abuzatorul trebuie premiat pentru asta sau că devine erou pozitiv. Tot ceva foarte...

Tad Nishkala  de Shri Adi Shankaracharya enumeră tot ce nu suntem în afara Spiritului – partea cea mai profundă a conștiinței, aflată dincolo de rațiune și simțire – și descrie astfel starea ideală a ființei umane realizate spiritual: starea în care nimic nu ne mai poate domina, în care doar observăm, iar Dumnezeu vede prin ochii noștri și rezolvă problemele lumii. Cu toate acestea, nivelul nostru real nu este acolo. Sunt puține persoane care trăiesc efectiv în Turya . Majoritatea suntem încă tridimensionali – materia încă ne domină, iar emoțiile decid pentru noi. Știe cineva cum funcționează marketingul? Eu am învățat. Cuprinde tehnici de persuasiune și ți se spune că nu, nu e manipulare, pentru că clientul este conștient că se află în fața unui text publicitar. Am învățat cum să pescuim: cum să creăm emoție în trei secunde, pentru ca un client să rămână încă 30 în fața clipului nostru, ca să ne cumpere produsul. Am învățat însă ceva și mai important: absolut toate momentele în...

Se spune adesea că o comunitate este ca o familie. Dar, la fel ca orice familie, vine la pachet cu toate imperfecțiunile și conflictele sale. Nimic nu e ideal — și poate că tocmai în imperfecțiune se ascunde autenticitatea. Totuși, rămâne întrebarea: cum arată idealul? Ce înseamnă perfecțiunea? Un răspuns frecvent e că perfecțiunea ar fi un model spiritual, o figură istorică pe care o admirăm. Însă, în mod paradoxal, oamenii tind să se distanțeze exact de acele exemple care i-ar putea transforma cu adevărat. De ce? Poate pentru că idealul, când devine prea real, ne incomodează. Dacă ne uităm puțin în istoria spiritualității, vedem că cele mai ridicole așteptări și reacții au fost față de Iisus Hristos.  De ce nu a fost Iisus acceptat? Pentru că evreii își imaginau un Mesia care să le rezolve problemele care îi preocupau pe ei atunci, în secunda aceea. Își doreau un erou războinic, cum mai avuseseră în trecut – pe Samson, Saul sau David. Cineva care să înlăture dinastia irodia...

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...

Se poate face artă doar pe jumătate? Se poate urca pe scenă fără credință în ceea ce exprimi? Poți participa la proiecte care sunt îndoielnice din punct de vedere artistic doar pentru vizibilitate, conformism sau interes? Sunt întrebări care m-au urmărit ani la rând. Nu ca dileme, ci ca puncte de orientare. Am simțit mereu, instinctiv, că nu pot trăda arta și tot ceea ce înseamnă ea pentru umanitate: adevăr, frumusețe și sens. Am spus uneori „nu” unor contexte care păreau avantajoase. Am refuzat invitații în care valoarea era înlocuită cu zgomot. Am preferat drumul mai lent, dar limpede, în locul compromisului învelit în aplauze. Această poziție nu a fost niciodată despre orgoliu. Ci despre loialitate față de ceva mai înalt decât mine: vocația, misiunea artei, puterea transformatoare a actului artistic autentic. Când am descoperit tex tul „Demnitatea artei” scris de Shri Mataji Nirmala Devi în 1961, am avut o confirmare profundă: ceea ce făceam — și ceea ce refuzam să fac — avea ...

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...