Despre ideal: între așteptări și realitate

Se spune adesea că o comunitate este ca o familie. Dar, la fel ca orice familie, vine la pachet cu toate imperfecțiunile și conflictele sale. Nimic nu e ideal — și poate că tocmai în imperfecțiune se ascunde autenticitatea.

Totuși, rămâne întrebarea: cum arată idealul? Ce înseamnă perfecțiunea?

Un răspuns frecvent e că perfecțiunea ar fi un model spiritual, o figură istorică pe care o admirăm. Însă, în mod paradoxal, oamenii tind să se distanțeze exact de acele exemple care i-ar putea transforma cu adevărat. De ce? Poate pentru că idealul, când devine prea real, ne incomodează.

Dacă ne uităm puțin în istoria spiritualității, vedem că cele mai ridicole așteptări și reacții au fost față de Iisus Hristos. De ce nu a fost Iisus acceptat? Pentru că evreii își imaginau un Mesia care să le rezolve problemele care îi preocupau pe ei atunci, în secunda aceea. Își doreau un erou războinic, cum mai avuseseră în trecut – pe Samson, Saul sau David. Cineva care să înlăture dinastia irodiană și să-i alunge pe romani. Cineva care să fie perfect după cum își imaginau ei.

Și Iisus le-a spus să-și plătească taxele, vindeca bolnavi în ziua de shabat, vorbea despre iubirea aproapelui și chiar a dușmanului (cum așa?), a salvat păcătoși de la moarte, a vindecat romani (dușmanul???), leproși, vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu care nu e din lumea aceasta (Cum? Nu e Iudeea Împărăția lui Dumnezeu? Că doar sunt poporul ales).

A, păi nu e bine, nu e ce așteptau ei. Așa că îl acuzau de blasfemie și propuneau lapidarea.

Până la urmă, l-au lichidat romanii – culmea! – pentru anarhie, deși tocmai evreii îl renegaseră pentru că nu a servit interesele rebelilor și fanaticilor.

Iar acum de ce și în ce formă este acceptat ? Este mai degrabă folosit, în numele Lui se spune orice, se face orice, s-au făcut crime, s-a făcut genocid. El nu se află printre noi în carne și oase pentru a ne combate, măcar.

Același mecanism funcționează și azi. Ne alegem idealurile, dar doar dacă nu ne cer prea mult. Le venerăm, atâta timp cât nu ne provoacă. Le transformăm în simboluri fixe, comode, sigure. Le folosim pentru a justifica propriile limitări, nu pentru a le depăși.

În comunități, chiar și între oameni bine intenționați, apar așteptări absurde. De ce trebuie cineva să fie cum vrea altcineva? Aceste comportamente nu sunt doar semn de imaturitate, ci și tendințe de dominare și abuz.

Dacă cineva a stat captiv într-o căsătorie în care a fost tratat mizerabil, nu înseamnă că acela care a renunțat să fie preș nu e un om bun sau profund.

Dacă sunt persoane care au ales să se trateze cu zeamă de varză și ceai de mușețel, nu înseamnă că acel care se operează și își pune plombe nu este serios sau curat pe interior.

Dacă unora nu le place cartea, nu înseamnă că cel care studiază și e serios nu e profund spiritual (slavă Domnului că a crescut noua generație, și ei se comportă responsabil față de educație).

Dacă cineva face prostii sau e obraznic și este evitat, nu înseamnă că acela care îl evită are …inima închisă.

În orice colectivitate se întâmplă tot felul de lucruri, unele negative. Este normal să ripostezi la încălcarea unor limite, să sancționezi lipsa de bun-simț și abuzurile. Dar, de obicei, cel abuzat sau cel care încearcă să atragă atenția asupra unei probleme este etichetat drept agresiv.

M-a amuzat teribil o doamnă căreia nu-i convenea că nu știu care actor nu e suficient de înalt (suficient pentru ce?) sau că vocea unui jurnalist nu e destul de joasă (ca să ce?, că nu dădea audițe pentru Sparafucile) Și totuși, idealul există. Nu ca fantezie, ci ca direcție. Un sens către care să tindem, nu o imagine rigidă cu care să ne comparăm.

Shri Mataji Nirmala Devi spunea să avem idealuri și să muncim pentru ele. Idealuri, nu proiecții mentale.

Poate că e momentul să ieșim din „filmele din cap” și să ne conectăm la realitate. Altfel este posibil să ratăm idealul. Și e păcat.