Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried

Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone

Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry. Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo.

But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire.

Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title.

“Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.”

And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand?

You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now 😢💔.”

Translation: “Please observe my emotional depth while I take absolutely no action.”

Let’s reframe this. If someone’s car is stuck in a ditch, do you:

A) Panic and tweet about how worried you are, or

B) Help push the car (or at least order them a tow)?

Spoiler: Only one of those is useful, and it’s not the one involving a crying selfie and #ThoughtsAndPrayers.

Worry, by itself, isn’t compassion—it’s just stress in costume. It’s the emotional equivalent of forwarding an email and feeling like you’ve saved the world.

Worry plus action? Now we’re talking. That’s called giving a damn.

So next time you feel the need to say, “I’m so worried,” ask yourself:

Am I doing anything about it, or am I just starring in my own mini-drama called Look How Much I Care?

Because, respectfully, nobody needs another worry-vlogger when what they actually need is help with groceries, a ride to the ER, or maybe just a phone call.

So go ahead—worry. But also: call, show up, send the Venmo, walk the dog, bring the snacks, sign the petition, or at least Google something useful.

Good luck with adulthood! Follow me for more chapters—because trust me, you’ll need them.

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc, lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Citiți mai multe

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Citiți mai multe

Cleopatra David

Faceți căutări pe acest blog