Treceți la conținutul principal

Christian Badea: La Wagner, cel mai bun este Wagner

În 7 şi 8 octombrie va fi prezentat la Ateneul Român actul I al operei Parsifal de Richard Wagner în interpretarea celor mai buni solişti din întreaga lume, a Orchestrei si Corului Filarmonicii „George Enescu” şi a celui mai important dirijor român de operă, Christian Badea.

În 12 septembrie a avut loc conferinţa de presă care a anunţat pe lângă datele şi detaliile evenimentului, şi noutăţi: înfiinţarea Societăţii Wagner România, organizarea unui masterclass gratuit oferit de soliştii invitaţi pentru cântăreţii români interesaţi de stilul wagnerian,  precum şi accesul tinerilor la repetiţia generală. 








Christian Badea:

Ceea ce este foarte important este următorul lucru. Eu nu fac o operă în concert, nu fac operă cu luminile aprinse, nu fac operă cu cântăreţii având notele şi pupitrele în faţă, pentru că în momentul acela nu e o operă, ci ascultăm muzică. Opera are tot! Elemente de teatru, lumini, costume, mişcare, tot! Cum se face asta la Ateneu? Veniţi şi o sa vedeţi. Funcţionează foarte bine.
Am învăţat un lucru în cariera mea de operă care are aproape 40 de ani.  Am fost peste tot în lume şi am învăţat 2 lucruri: Sa nu te războieşti cu compozitorul. Încearcă să serveşti compozitorul, nu te folosi de el, pentru că compozitorul întotdeauna va fi mai puternic decât tine. La Wagner cel mai bun este Wagner, nimeni altcineva. Deci eu, cu multă umilinţă, mă duc la partitură si zic: hai sa încerc să o înţeleg si sa văd cum pot să prezint publicului vizual anumite lucruri care sunt importante în partitură, dar nu încerc să arat cat de inteligent sau inventiv sunt, pentru că nu are rost. Wagner ne-a dat destul. Al doilea lucru este: nu te război cu acustica, nu te război cu locul. Încerc să folosesc Ateneul in centrul acţiunii şi ca aceasta să devina un personaj, sa devina chiar acel templu al cavalerilor Graalului. Şi cred ca Parsifal se pretează absolut superb. Nu este un loc în lumea asta – şi le cam cunosc pe toate – care să fie mai potrivit decât Ateneul pentru această operă. Vom vedea dacă este potrivit si pentru Tahhnäuser sau Der fliegende Holländer. Dar, deocamdată, pentru Parsifal este cât de poate de potrivit.

Din acest  punct de vedere, cred – nu vreau sa fac un compliment – că suntem într-un loc privilegiat. După Bayreuth, Ateneul este cat se poate de potrivit pentru această operă. Avem orchestra,, avem corul, dar, foarte important, ca dirijor de operă, nu fac nimic dacă nu am interpreţi. Pentru mine, lucrul cel mai important este să am cântăreţii care trebuie. Îi am pe cei mai buni!  Fără ei nu exista operă. Şi pot sa vă garantez că pentru acest spectacol îi avem pe cei mai buni! Sefan Vinke este cel mai bun Parsifal, o avem pe Petra Lang, care este fantastica, Eric Halfvarson care este un adevărat bas. De multe ori Gurnemanz este cântat de voci care sunt destul de lejere, dar Eric este un adevărat basso. Îl avem pe Marius Boloş, care debutează în Titurel şi câţiva alţi cântăreţi români şi pe Bela Perencz, care a fost o surpriză cât se poate de plăcută în Amfortas. Pentru mine este o satisfacţie, o garanţie că muzica pe care o veţi asculta va fi prezentată exact aşa cum trebuie. Vocile, culoarea corului, modul de a cânta este cel care trebuie. Şi asta este evident, o data ce se întâmplă. Dar trebuie sa ii cunoşti, iar eu ii cunosc pe toţi. Au lucrat cu mine.


Sper foarte mult ca acest proiect să se termine cât se poate de curând într-o prezentare a întregii opere, deci să avem acele şase ore de spectacol, cu cântăreţi mari, cu toate elementele teatrale şi bineînţeles cu un bufet… La pauză va fi tradiţia noastră copiată de la Bayreuth, aşa cum funcţionează acolo de mult timp şi cred că o sa avem un succes în momentul când realizăm acest proiect prin Societatea Wagner. O să avem succes şi la wagnerienii pătimaşi din alte ţări. Cineva mi-a atras atenţia că „wangerieni pătimaşi” este pleonasm. Daca e wagnerian, este pătimaş. Prin societăţile Wagner din lume vom da sfoară în lume şi asta se va întâmpla cat de curând posibil. Acest proiect este foarte important. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...