Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta.
Să explic.
Muzica este domeniul
care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18
ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată
lumea. Nu faci materii în
plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie
clandestină.
Pentru muzică,
dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de
șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șansă să devii
muzician.
Iar la șase ani
nu înseamnă că te distrezi cu un instrument în mână. Nu. Sunt două sau trei ore
de instrument cu profesorul în fiecare săptămână și două sau trei ore de teorie
și solfegiu cu grupa, plus lucru individual zilnic. La vioară, câteva săptămâni
înveți să ții instrumentul între bărbie și piept, cu trunchiul sucit, în
picioare. Stai așa cât reziști. Doare. Apoi, încet-încet, folosești și mâna
stângă, și apoi mâna dreaptă cu arcușul. Scârțâi de mori până ajungi să cânți
sunete, iar la mâna stângă degețelele sunt moi, alunecă și sună mereu fals. Un
profesor bun te corectează cu răbdare și îți atrage atenția asupra diferențelor
dintre sunete. Oamenii obișnuiți nu își dau seama de aceste diferențe, pentru
că sunt extrem de mici, de ordinul câtorva come, dar dacă nu le corectezi, dacă
nu este acel număr de herți și numai acela, care se reglează doar din auz, fără
aparate, este cumplit. Un profesor slab sau nepăsător te lasă să produci sunete
aproximative și te distruge. Alții urlă la tine și/sau te lovesc: arcuș peste
picioare, arcuș la palmă, tras de urechi, palme peste ceafă, amenințări, tras
de obraji. Și știți ceva? Copilul îndură. Și merge mai departe. Și lucrează.
Își pune o singură problemă: că nu a muncit destul și de asta nu e bine.
V-am zis de
examenele cu comisie? Da, examene ca la facultate, de două ori pe an. Unele
publice. Mie nu mi s-a întâmplat, dar la examenele din București se mai
reglează conturi între profesori. Se răzbună unii pe ceilalți depunctând
elevii.
Din clasa a IV-a
se adaugă orchestra/corul. Din clasa a V-a, al doilea instrument. La acesta se
dă doar un examen pe an. Din clasa a VII-a noi făceam și istoria muzicii. Deci
un întreg set de materii cu note, lucru zilnic care, prin clasa a V-a, trebuie să
ajungă la două ore, în afară de matematică, română, biologie etc.
De regulă se face
și liceul de muzică, unde mai apar câteva materii. Apoi facultatea, unde, în
funcție de secție, mai ai nevoie de pregătire în plus, pentru că nu se
potrivește programa de bacalaureat cu cea de admitere.
Un copil de 6 ani
începe cu câteva minute pe zi. Dar în fiecare zi. Un profesionist cântă câteva
ore, în fiecare zi. Violoniștii, violonceliștii și pianiștii soliști care fac
performanță lucrează între 4 și 10 ore zilnic. Și nu ca să învețe notele, ci ca
să rezolve tehnic lucrarea și să găsească un sens. Cântăreții nu pot duce atât,
dar ei au de lucrat și text, și gimnastică și mai pot studia mental. Și sunt
multe boli profesionale care se dezvoltă și care îți pot încheia oricând
cariera.
Și știți ceva?
După ce termini facultatea și masterul, tot nu ești muzician. Pentru că mai
trebuie să înțelegi ce cânți. Dacă nu știi să scrii o fugă, nu vei putea cânta
una. Dacă nu știi bas cifrat, forme și analize muzicale, nu vei înțelege când
ai tu tema sau când o are alt instrument și vei da tare ca bivolul, doar pentru
că la tine scrie că ești solist. Dacă nu citești istoria unei lucrări și câteva
studii de stilistică, nu vei ști de ce nu se cântă ceva repede ca să
impresionezi sau de ce se leagă notele doar într-un anumit fel într-o frază și
multe alte lucruri. Dacă crezi că ești deștept, nu vei învăța nimic de la
dirijorul din fața ta.
Formarea în
muzică nu se încheie niciodată. Pablo Casals lucra și la 90 de ani,
pentru că simțea că face un progres.
„Studiul” este un
cuvânt folosit greșit, dar este nevoie să fac o traducere. A studia se referă,
de fapt, doar la învățământul superior. Pentru ciclurile inferioare poți spune
că „am urmat liceul” sau „am învățat”. Printre cei care cântă la un instrument,
se mai folosește „studiu” în loc de „lucru individual” sau „exersat”, acele
câteva ore pe zi.
Deci, ce este un
muzician?
Cineva care a
trecut prin acel tapasya pe care l-am descris mai sus, început la șase ani, cu
durere, cu deformarea coloanei sau alte probleme de sănătate cauzate de lucrul
cu instrumentul; care a trecut prin toate ciclurile de învățământ, cu materiile
de specialitate; care înțelege ce cântă; are cunoaștere intelectuală a muzicii
și cultură generală pentru a integra totul în epocă; și care are un rezultat
muzical. Iar după ce a rezolvat lucrarea din punct de vedere intonațional,
ritmic, ca tempo, structural, stilistic și expresiv, mai pune ceva care
diferențiază interpretarea lui de a altuia. Dar acel „ceva” vine doar după ce
ai rezolvat restul problemelor, iar problemele se rezolvă prin cunoaștere și
muncă multă, specializată, intrată în sânge timp de zeci de ani.
Comentarii