Dicționar: muzician

Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta.

Să explic.

Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină.

Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șansă să devii muzician.

Iar la șase ani nu înseamnă că te distrezi cu un instrument în mână. Nu. Sunt două sau trei ore de instrument cu profesorul în fiecare săptămână și două sau trei ore de teorie și solfegiu cu grupa, plus lucru individual zilnic. La vioară, câteva săptămâni înveți să ții instrumentul între bărbie și umăr, cu trunchiul sucit, în picioare. Stai așa cât reziști. Doare. Apoi, încet-încet, folosești și mâna stângă, și apoi mâna dreaptă cu arcușul. Scârțâi de mori până ajungi să cânți sunete, iar la mâna stângă degețelele sunt moi, alunecă și sună mereu fals. Un profesor bun te corectează cu răbdare și îți atrage atenția asupra diferențelor dintre sunete. Oamenii obișnuiți nu își dau seama de aceste diferențe, pentru că sunt extrem de mici, de ordinul câtorva come, dar dacă nu le corectezi, dacă nu este acel număr de herți și numai acela, care se reglează doar din auz, fără aparate, este cumplit. Un profesor slab sau nepăsător te lasă să produci sunete aproximative și te distruge. Alții urlă la tine și/sau te lovesc: arcuș peste picioare, arcuș la palmă, tras de urechi, palme peste ceafă, amenințări, tras de obraji. Și știți ceva? Copilul îndură. Și merge mai departe. Și lucrează. Își pune o singură problemă: că nu a muncit destul și de asta nu e bine.

V-am zis de examenele cu comisie? Da, examene ca la facultate, de două ori pe an. Unele publice. Mie nu mi s-a întâmplat, dar la examenele din București se mai reglează conturi între profesori. Se răzbună unii pe ceilalți depunctând elevii.

Din clasa a IV-a se adaugă orchestra/corul. Din clasa a V-a, al doilea instrument. La acesta se dă doar un examen pe an. Din clasa a VII-a noi făceam și istoria muzicii. Deci un întreg set de materii cu note, lucru zilnic care, prin clasa a V-a, trebuie să ajungă la două ore, în afară de matematică, română, biologie etc.

De regulă se face și liceul de muzică, unde mai apar câteva materii. Apoi facultatea, unde, în funcție de secție, mai ai nevoie de pregătire în plus, pentru că nu se potrivește programa de bacalaureat cu cea de admitere.

Un copil de 6 ani începe cu câteva minute pe zi. Dar în fiecare zi. Un profesionist cântă câteva ore, în fiecare zi. Violoniștii, violonceliștii și pianiștii soliști care fac performanță lucrează între 4 și 10 ore zilnic. Și nu ca să învețe notele, ci ca să rezolve tehnic lucrarea și să găsească un sens. Cântăreții nu pot duce atât, dar ei au de lucrat și text, și gimnastică și mai pot studia mental. Și sunt multe boli profesionale care se dezvoltă și care îți pot încheia oricând cariera.

Și știți ceva? După ce termini facultatea și masterul, tot nu ești muzician. Pentru că mai trebuie să înțelegi ce cânți. Dacă nu știi să scrii o fugă, nu vei putea cânta una. Dacă nu știi bas cifrat, forme și analize muzicale, nu vei înțelege când ai tu tema sau când o are alt instrument și vei da tare ca bivolul, doar pentru că la tine scrie că ești solist. Dacă nu citești istoria unei lucrări și câteva studii de stilistică, nu vei ști de ce nu se cântă ceva repede ca să impresionezi sau de ce se leagă notele doar într-un anumit fel într-o frază și multe alte lucruri. Dacă crezi că ești deștept, nu vei învăța nimic de la dirijorul din fața ta.

Formarea în muzică nu se încheie niciodată. Pablo Casals lucra și la 90 de ani, pentru că simțea că face un progres.

„Studiul” este un cuvânt folosit greșit, dar este nevoie să fac o traducere. A studia se referă, de fapt, doar la învățământul superior. Pentru ciclurile inferioare poți spune că „am urmat liceul” sau „am învățat”. Printre cei care cântă la un instrument, se mai folosește „studiu” în loc de „lucru individual” sau „exersat”, acele câteva ore pe zi.

Deci, ce este un muzician?

Cineva care a trecut prin acel tapasya pe care l-am descris mai sus, început la șase ani, cu durere, cu deformarea coloanei sau alte probleme de sănătate cauzate de lucrul cu instrumentul; care a trecut prin toate ciclurile de învățământ, cu materiile de specialitate; care înțelege ce cântă; are cunoaștere intelectuală a muzicii și cultură generală pentru a integra totul în epocă; și care are un rezultat muzical. Iar după ce a rezolvat lucrarea din punct de vedere intonațional, ritmic, ca tempo, structural, stilistic și expresiv, mai pune ceva care diferențiază interpretarea lui de a altuia. Dar acel „ceva” vine doar după ce ai rezolvat restul problemelor, iar problemele se rezolvă prin cunoaștere și muncă multă, specializată, intrată în sânge timp de zeci de ani.