Treceți la conținutul principal

Handbook for Adult Life

 

Chapter ONE: I’m Sorry!


Of course, your mom taught you that it’s polite to say “I’m sorry” after an accidental burp—or even after, you know, punching someone in the face. “Say sorry, and all is forgiven!”

But if you’re over 18, you’ve probably encountered a little word called consequences—and unfortunately, simply following the penal code isn’t enough. Saying “sorry” after messing up won’t magically fix things anymore. There’s a difference between a burp and, let’s say, lying to someone or insulting them.

Here’s the harsh truth: nobody actually cares whether you feel sorry or not. What matters is that you’ve created a crack—sometimes a full-blown earthquake—in another person’s world. If you truly want forgiveness, you have to ask for it. But not by just throwing out the word “sorry” like it’s a coupon for free absolution. That’s just a social convention—a polite way to shut people up when you accidentally step on their toes in a crowded elevator.

Real forgiveness? That’s earned. And guess what? It’s not guaranteed—because you’re not five anymore. At the very least, you need to prove you won’t repeat the thing that caused harm.

Ideally, you should undo the damage. Oh, you can’t? Just now realizing life isn’t a video game with an undo button? Well, welcome to adulthood. Now you have to find a different way to make things right—and just saying sorry isn’t one of them.

Still want to keep this person in your life? Or worse, have to see them every day because of work, family, or some other cruel twist of fate? Then you need their forgiveness. And while a genuine apology is a start, a little compensation wouldn’t hurt either. Maybe a heartfelt act of kindness. Or, you know, something simple like curing cancer or bringing world peace.

Good luck with adulthood! Follow me for more chapters—because trust me, you’ll need them. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare de dragoste : mai mult decât un concert, o experiență imersivă Belle Époque

  Într-o metropolă în care orchestrele tradiționale definesc agenda culturală prin stagiuni permanente și repertorii standardizate, concertul Scrisoare de dragoste de la Biserica Anglicană propune o experiență artistică diferită, translatând măiestria interpretativă intr-un concept inovator, ce depășește tiparele și convențiile lumii muzicii clasice. Pe 15 martie, vom călători în universul lui Mahler, cu toată   frumusețea efervescentă a romantismului și rafinamentul Belle Époque, într-un decor arhitectural al începutului de secol XX. Concertul „Scrisoare de dragoste” devine astfel o aventură multisenzorială în care muzica spune o poveste despre iubire, căutare spirituală și idealurile umane. Dacă marile săli de concerte impresionează prin amploare sonoră, concertul nostru surprinde esența subtilă a muzicii romantice și o aduce în intimitatea ascultătorului. Programul include selecțiuni din Simfonia nr. 4 și celebrul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, lucrări ...

Valentine's sau Dragobete?

Sărbătoarea iubirii, sărbătoarea îndrăgostirii, cu rădăcini în Creștinismul timpuriu, ziua Sfântului Valentin, despre care se spune că era preot și căsătorea soldații romani în secret, a devenit un festival al cumpărăturilor în veritabilă competiție cu perioada Crăciunului. Dragobete are origini precreștine, iar legenda spune că era fiul Babei Dochia, iar obiceiurile au legătură cu logodna și cu sosirea primăverii. Astfel că două celebrări legate de întemeierea familiei, una creștină și una păgână, au devenit curse de shopping, imagini ale romantismului cu orice preț sau ale unei tradiții fabricate. Pe care să o alegem? Nici una! Pentru că iubirea nu este limitată la două zile pe an și nu este rezervată doar pentru cupluri. Profesorul meu de română din liceu comenta la un moment dat:   Iubirea despre care Dante a spus că "mișca Soarele și celelalte stele" nu este cea dintre Ion și Măria.  Pentru cei care încă nu și-au găsit „jumătatea”, nicio problemă! Nu este nevoi...

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...