Treceți la conținutul principal

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase.

În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați.

Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și chiar admirați. Într-un caz recent, am văzut cum oameni au abandonat valorile în care pretindeau că cred pentru un avantaj minor, o invitație, un gest superficial. E dureros când conștiința ajunge să fie negociată pentru lucruri atât de banale.

Limitele sănătoase dintre oameni au fost adesea ignorate. S-a ajuns la remarci nepotrivite, atitudini jignitoare, la marginalizarea celor vulnerabili. Când cineva îndrăznește să conteste o formă de autoritate abuzivă, este izolat sau umilit. Am trăit personal acest lucru, într-un moment dificil, când pierderea unui membru al familiei coincidea cu atacuri venite din partea unor oameni care ar fi trebuit să-mi fie aproape. Și totuși... am tăcut.

Da, am tăcut. Am asistat la abuzuri. Am văzut comportamente greșite și nu am intervenit. Mi s-a cerut ajutorul de către oameni răniți, iar eu am făcut prea puțin. De teamă? Din neputință? Din dorința de a păstra o aparență de armonie? Poate toate la un loc. Dar adevărul este că atunci când taci, devii complice.

Tăcerea a devenit, fără să ne dăm seama, un mecanism prin care am întreținut nedreptatea. Tăcerea a permis ca oamenii să fie răniți, marginalizați, tratați incorect. Și este un lucru pe care nu-l mai pot accepta.

Scriu acum nu pentru a judeca, ci pentru a rupe acest cerc al tăcerii. Pentru că doar prin exprimare onestă putem schimba ceva. Fără adevăr, fără curaj, fără responsabilitate, rămânem blocați într-un cerc vicios. Oricât am lucra la aparențe sau la "energie", nimic nu se schimbă dacă atitudinea rămâne aceeași.

Tăcerea duce la tolerarea abuzului. Tolerarea duce la normalizarea imoralității. Iar imoralitatea, în cele din urmă, duce la destrămarea oricărei comunități. Cine e de vină? Nu doar cel care face răul, ci și cel care alege să nu spună nimic.

A venit momentul să ne întrebăm sincer: ce fel de comunitate vrem să construim? Una bazată pe adevăr, respect și curaj? Sau una în care frica, tăcerea și duplicitatea devin normă?

Este timpul pentru o introspecție reală. Pentru mai puțină tăcere. Și mai multă asumare.

Comentarii

Adrian Burada a spus…
Suntem ființe sociale. Nu ne este indiferent cine este aproapele nostru. Mai ales într-o Comunitate în care învățăm Arta de a deveni Oameni Adevărați! Situațiile recente, unde am avut de ales, între Bine și Rău au scos la iveală trăsături de Caracter, atât de bine ascunse, încât eu am rămas perplex. Acum mi-am revenit, dar mi-am dat seama că încă sunt în Iluzie! Frați și surori, care în realitate se distrug la propriu unii pe alții, printr-o singură ștampilă. Iar când se văd, își urează bine cunoscutul salut: "Slavă Mamei Divine"!

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare de dragoste : mai mult decât un concert, o experiență imersivă Belle Époque

  Într-o metropolă în care orchestrele tradiționale definesc agenda culturală prin stagiuni permanente și repertorii standardizate, concertul Scrisoare de dragoste de la Biserica Anglicană propune o experiență artistică diferită, translatând măiestria interpretativă intr-un concept inovator, ce depășește tiparele și convențiile lumii muzicii clasice. Pe 15 martie, vom călători în universul lui Mahler, cu toată   frumusețea efervescentă a romantismului și rafinamentul Belle Époque, într-un decor arhitectural al începutului de secol XX. Concertul „Scrisoare de dragoste” devine astfel o aventură multisenzorială în care muzica spune o poveste despre iubire, căutare spirituală și idealurile umane. Dacă marile săli de concerte impresionează prin amploare sonoră, concertul nostru surprinde esența subtilă a muzicii romantice și o aduce în intimitatea ascultătorului. Programul include selecțiuni din Simfonia nr. 4 și celebrul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, lucrări ...

Valentine's sau Dragobete?

Sărbătoarea iubirii, sărbătoarea îndrăgostirii, cu rădăcini în Creștinismul timpuriu, ziua Sfântului Valentin, despre care se spune că era preot și căsătorea soldații romani în secret, a devenit un festival al cumpărăturilor în veritabilă competiție cu perioada Crăciunului. Dragobete are origini precreștine, iar legenda spune că era fiul Babei Dochia, iar obiceiurile au legătură cu logodna și cu sosirea primăverii. Astfel că două celebrări legate de întemeierea familiei, una creștină și una păgână, au devenit curse de shopping, imagini ale romantismului cu orice preț sau ale unei tradiții fabricate. Pe care să o alegem? Nici una! Pentru că iubirea nu este limitată la două zile pe an și nu este rezervată doar pentru cupluri. Profesorul meu de română din liceu comenta la un moment dat:   Iubirea despre care Dante a spus că "mișca Soarele și celelalte stele" nu este cea dintre Ion și Măria.  Pentru cei care încă nu și-au găsit „jumătatea”, nicio problemă! Nu este nevoi...

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...