Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de
Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni,
Biserica Catolica, sionişti, reptilieni
şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei.
Vedem pe posturile TV un soi de justiţie.
Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror
autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism
care se ocupă de acest lucru.
Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei?
Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa de strategie decurge din lipsa de viziune,
care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri
(idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem
conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri
electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective
strategice. Morţii nu vor face nimic
pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă,
propriul trecut, evident mort. Dorinţele lor sunt de tip comparativ şi nu pot
avea decât conturul invidiei, fie că este vorba de viitorul instituţiei de care
se ocupă, fie de propria familie. Trebuie să obţină ce are celălalt. Punct. De
multe ori, invidiază alţi morţi, care au obţinut un centimetru mai mult decât
ei. Nimic nu este mai important decât avantajul imediat, fie el şi minor, fie
el şi cu costuri mari (din partea altora, aparent). Pentru că nu cred în nimic,
nici în propria capacitate de a face ceva, vor cultiva mediocritatea (adică
moartea) şi se vor înconjura de oameni mediocri (adică tot morţi), pentru ca aceştia
să-i poată recunoaşte ca lideri supremi, tătuci şi mămuci. Desigur, vor fi toţi
bucuroşi să culeagă firimituri şi vor fi recunoscători pentru o poziţie care le
asigură traiul uneori minimal, alteori mai mult decât îndestulător. Morţii
gândesc despre morţii mai mari că sunt buni pentru că „le dau”. Ce le dau?
Salariu pentru munca depusă, un salariu mort pentru o muncă moartă.
Oamenii morţi răspândesc moarte. Moartea
educaţiei, moartea culturii, moartea bunului simţ. Când cei vii le permit
morţilor să îi conducă, îşi vând idealurile, viitorul, sufletul, aerul pe care
îl respiră, forţa care le face inima să bată. Oamenii vii sunt îngenuncheaţi
prin frică. Sunt supuşi morţii prin intimidare, prin dominare, hărţuire,
umilire. Cei vii opun rezistenţă când sunt tineri. Rezistenţă făţişă. Şi pierd
bătălie după bătălie, până când abandonează lupta. Cei norocoşi găsesc alte
direcţii, alte locuri unde pot respira şi creşte în voie. Alţii merg din
cimitir în cimitir. Uneori mai găsesc vii rătăciţi pe acolo, unii abia mai
respirând, alţii murind de bună voie făcându-se „frate cu dracul până trec
puntea”. Dar puntea se afundă. Ei beau otrava dulce a compromisului.
Este posibil să rămâi necontaminat de moarte,
să rămâi viu printre morţi? Este posibil să vezi permanent lumina şi să mergi
spre ea? Nu vor apărea mereu morţi la cotitură care să se folosească de tine
pretinzând că ştiu ei drumul spre ieşire sau că mai bine decât moartea pe care
ţi-o oferă nu se poate şi, oricum, nu meriţi altceva?
Comentarii