Treceți la conținutul principal

De la Haydn la Sibelius cu Orchestra de Cameră Radio

Considerată sora mai mică a Orchestrei Naţionale Radio, Orchestra de Cameră abordează în principal lucrări din repertoriul baroc şi clasic, a căror scriitură rarefiată expune fiecare membru al ansamblului, nepermiţând nesiguranţe în execuţie. În 22 mai a. c. Orchestra de Cameră Radio dirijată de Amaury du Closel a prezentat pe scena Studioului „Mihail Jora” Concertul în Do major pentru violoncel şi orchestră de J. Haydn şi Concertul nr. 11 în Fa major pentru pian şi orchestră de W. A. Mozart în prima parte, iar în partea a doua Sărbătoarea lui Belshazzar de J. Sibelius şi Simfonia nr.6 în Do major de Fr. Schubert. Au evoluat astfel pe scena Radioului doi solişti instrumentişti: violoncelista de origine coreeană Hyunah Park şi pianistul Horia Maxim.
Aşteptările au fost mari de la tânăra violoncelistă. Cu sunetul cald şi generos al instrumentului şi avântul şi siguranţa afişate, interpretarea concertului de Haydn părea promiţătoare. Şi totuşi, în poziţiile înalte era de multe ori fals, iar tempo-ul ales pentru partea a treia, deşi bun ca intenţie, a dovedit nestăpânirea tehnică a partiturii.
Cu totul alta a fost situaţia în cazul lui Horia Maxim. Artistul a redat cu claritate structura, iar precizia tuşeului şi luminozitatea sonoră pe care le-am admirat în concertul de miercuri sunt destul de rar întâlnite la pianiştii care au evoluat în ultimii ani pe scenele bucureştene. Aceşti piloni ai unei bune interpretări au arătat în cazul lui Horia Maxim, dincolo de preocuparea pentru tehnică, nivelul profund de înţelegere a partiturii. Cerebral, echilibrat şi rafinat, pianistul a strălucit în cadenţele de un foarte bun gust. Pentru bis, a ales delecteze publicul cu Studiul Op. 24 Nr. 12 de Chopin.
În cea de a doua parte a programului, după încheierea misiunii de acompaniator, a venit rândul orchestrei ca instrument complex şi dinamic să fie în prim plan. Foarte interesantă şi binevenită a fost abordarea, după cele două concerte clasice, a Suitei din muzica de scenă la Sărbătoarea lui Belshazzar de J. Sibelius. Alcătuită din patru părţi (Marş oriental, Cântecul fetei evreice, Nocturnă şi Dansul lui Khandra) lucrarea a fost scrisă de compozitorul finlandez în 1906. De mici dimensiuni, concentrată, cu inflexiuni modale, creând o atmosferă mai degrabă de basm, suita are o sonoritate camerală, cu intervenţii solistice din orchestră, care au fost realizate de flautista Constanţa Cazacu, violoncelista Mariana Amarinei, violista Eugenia Boboescu și clarinetistul Ion Nedelciu.
Concertul s-a încheiat cu o spumoasă şi clasică Simfonie a VI-a de Schubert. Este surprinzător şi emoţionant să observi cum acelaşi ansamblu poate să sune atât de diferit, ieşind din matca muzicii de cameră și îmbrăcând haina decorativă a celei simfonice. Această euforie sonoră a constituit momentul culminant al serii, venit ca un rezultat al multor momente meditative. O frumoasă încheiere pentru unul din numeroasele şi reuşitele concerte ale prea puţin mediatizatei Orchestre de Cameră Radio.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Misconception, misunderstanding and mistrust in education

During the last 10 years I have observed a huge cultural difference in relation to education and its place in two parts of the world: India and the Western Europe. Whilst in India education is seen as a vehicle for the evolution of the individual and of society, in the western world, the younger generation feels oppressed by it. Romania is a special case, since we are in the Eastern Europe, and hasn’t yet recovered from 45 years of communism, so here we have a blend of everything. First of all, most of us don’t understand the meaning of the term holistically, and are usually only thinking about formal education: traditional school However, education starts in the first years of our lives, se soon as we begin to imitate our parent’s behaviour, language, or reactions. We learn how to talk, how to walk, how to eat and how to clean our bodies. We learn how to relate to other children or to the adults we meet. In life, actually nothing is taken for granted. As individuals, we are a product