Cum știi că ai coborât? Nu știi. Regresul și depresia vin printr-un proces lent, aproape insesizabil, așa că nu îți dai seama că nu mai ești acolo unde erai acum trei luni – când emanai bucurie, când entuziasmul marca începutul de zi și când erai o sursă de pace și inspirație pentru alții. În fiecare zi, standardul devine altul, tot mai scăzut. Adaptarea este treptată: corpul și mintea se obișnuiesc cu o realitate nouă, chiar dacă aceasta înseamnă un nivel mai redus de energie, de motivație sau de productivitate. Așa cum cineva se poate obișnui cu o durere cronică până la punctul în care o consideră „normală”, la fel ne putem obișnui cu oboseala, cu gândurile negative sau cu lipsa de sens.
Ajungi să stai ore întregi în fața calculatorului, rătăcit printre taskuri. Nu mai ai prieteni, nu mai ai conexiuni autentice, stai pierdut în gândurile tale, ascultând eventual un podcast în speranța că va face munca de recuperare în locul tău. Sunt sigură că toți am trecut prin astfel de momente.
Îți dai seama abia după ce a început deja vindecarea, când te-ai ridicat câțiva centimetri de pe fundul râpei. Abia atunci când apare o schimbare pozitivă – o pauză binevenită, o discuție inspiratoare, o experiență colectivă – devii conștient de cât de jos ai ajuns. Revenirea, chiar și minimă, scoate în evidență prăpastia. Este momentul în care înțelegi că „rutina” pe care o numeai echilibru era, de fapt, doar un mecanism de supraviețuire.
Când se întâmplă asta? Este posibil atunci când păstrezi câteva obiceiuri sănătoase, când ai disciplină, chiar și mecanică, dar mai ales atunci când creezi un obicei nou. Sistemul nervos reacționează și începe să se facă lumină – puțină, dar suficientă cât să-ți dai seama cât de departe ești față de ceea ce erai. Uneori, sprijinul vine din exterior: dintr-o afirmație rostită de cineva care ține la tine sau prin energia unei comunități puse în slujba unei cauze nobile. Când tu nu mai poți, ceilalți te pot susține.
Problema e că atunci când mergi în jos, ai impresia că totul e în regulă, ba chiar că n-a fost niciodată mai bine. Asta pentru că memoria se rescrie și spune doar ce vrea negativitatea să-ți spună. Uităm foarte repede cum se simt cu adevărat vitalitatea, libertatea interioară, bucuria simplă.
De aceea, din când în când, e important să ne oprim și să ne întrebăm sincer: „Unde sunt acum față de trei luni în urmă? Față de anul trecut?”
Pentru că, uneori, căderea nu doare. Doar peisajul interior este cu totul altul.
Comentarii