Treceți la conținutul principal

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase.

În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați.

Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și chiar admirați. Într-un caz recent, am văzut cum oameni au abandonat valorile în care pretindeau că cred pentru un avantaj minor, o invitație, un gest superficial. E dureros când conștiința ajunge să fie negociată pentru lucruri atât de banale.

Limitele sănătoase dintre oameni au fost adesea ignorate. S-a ajuns la remarci nepotrivite, atitudini jignitoare, la marginalizarea celor vulnerabili. Când cineva îndrăznește să conteste o formă de autoritate abuzivă, este izolat sau umilit. Am trăit personal acest lucru, într-un moment dificil, când pierderea unui membru al familiei coincidea cu atacuri venite din partea unor oameni care ar fi trebuit să-mi fie aproape. Și totuși... am tăcut.

Da, am tăcut. Am asistat la abuzuri. Am văzut comportamente greșite și nu am intervenit. Mi s-a cerut ajutorul de către oameni răniți, iar eu am făcut prea puțin. De teamă? Din neputință? Din dorința de a păstra o aparență de armonie? Poate toate la un loc. Dar adevărul este că atunci când taci, devii complice.

Tăcerea a devenit, fără să ne dăm seama, un mecanism prin care am întreținut nedreptatea. Tăcerea a permis ca oamenii să fie răniți, marginalizați, tratați incorect. Și este un lucru pe care nu-l mai pot accepta.

Scriu acum nu pentru a judeca, ci pentru a rupe acest cerc al tăcerii. Pentru că doar prin exprimare onestă putem schimba ceva. Fără adevăr, fără curaj, fără responsabilitate, rămânem blocați într-un cerc vicios. Oricât am lucra la aparențe sau la "energie", nimic nu se schimbă dacă atitudinea rămâne aceeași.

Tăcerea duce la tolerarea abuzului. Tolerarea duce la normalizarea imoralității. Iar imoralitatea, în cele din urmă, duce la destrămarea oricărei comunități. Cine e de vină? Nu doar cel care face răul, ci și cel care alege să nu spună nimic.

A venit momentul să ne întrebăm sincer: ce fel de comunitate vrem să construim? Una bazată pe adevăr, respect și curaj? Sau una în care frica, tăcerea și duplicitatea devin normă?

Este timpul pentru o introspecție reală. Pentru mai puțină tăcere. Și mai multă asumare.

Comentarii

Adrian Burada a spus…
Suntem ființe sociale. Nu ne este indiferent cine este aproapele nostru. Mai ales într-o Comunitate în care învățăm Arta de a deveni Oameni Adevărați! Situațiile recente, unde am avut de ales, între Bine și Rău au scos la iveală trăsături de Caracter, atât de bine ascunse, încât eu am rămas perplex. Acum mi-am revenit, dar mi-am dat seama că încă sunt în Iluzie! Frați și surori, care în realitate se distrug la propriu unii pe alții, printr-o singură ștampilă. Iar când se văd, își urează bine cunoscutul salut: "Slavă Mamei Divine"!

Postări populare de pe acest blog

Dicționar: muzician

Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta. Să explic. Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină. Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șans...

Piotr Ilici Ceaikovski: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 41

Scrisă în 1878, Liturghia este, alături de cele Nouă piese sacre pentru cor , una dintre puţin cunoscutele creaţii religioase ale compozitorului rus. Stârnind  controverse pentru publicarea comercială fără acceptul directorului Capelei Imperiale, lucrarea este o piatră de încercare pentru corurile profesioniste. Având resurse melodice diferite de cele ale creaţiei scenice a lui Ceaikovski, Liturghia pentru cor mixt  se bazează mai mult pe înlănţuiri armonice, cu puţine momente polifonice Structurată în 15 părţi, versiunea lui Ceaikovski a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Hrisostomul) conţine o parte dintre răspunsurile şi cântările din ritualul bisericesc, fiind omise Antifonul I şi Fericirile . Cleopatra David 1.      Ectenia Mare: Amin. Doamne miluieşte 2.      Ectenia Mică. Antifonul al doilea Doamne miluieşte . Ţie, Doamne, Amin Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi puru...

Mediocritatea nu este condamnată la moarte

„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann . Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare. Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public. Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem di...