Treceți la conținutul principal

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase.

În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați.

Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și chiar admirați. Într-un caz recent, am văzut cum oameni au abandonat valorile în care pretindeau că cred pentru un avantaj minor, o invitație, un gest superficial. E dureros când conștiința ajunge să fie negociată pentru lucruri atât de banale.

Limitele sănătoase dintre oameni au fost adesea ignorate. S-a ajuns la remarci nepotrivite, atitudini jignitoare, la marginalizarea celor vulnerabili. Când cineva îndrăznește să conteste o formă de autoritate abuzivă, este izolat sau umilit. Am trăit personal acest lucru, într-un moment dificil, când pierderea unui membru al familiei coincidea cu atacuri venite din partea unor oameni care ar fi trebuit să-mi fie aproape. Și totuși... am tăcut.

Da, am tăcut. Am asistat la abuzuri. Am văzut comportamente greșite și nu am intervenit. Mi s-a cerut ajutorul de către oameni răniți, iar eu am făcut prea puțin. De teamă? Din neputință? Din dorința de a păstra o aparență de armonie? Poate toate la un loc. Dar adevărul este că atunci când taci, devii complice.

Tăcerea a devenit, fără să ne dăm seama, un mecanism prin care am întreținut nedreptatea. Tăcerea a permis ca oamenii să fie răniți, marginalizați, tratați incorect. Și este un lucru pe care nu-l mai pot accepta.

Scriu acum nu pentru a judeca, ci pentru a rupe acest cerc al tăcerii. Pentru că doar prin exprimare onestă putem schimba ceva. Fără adevăr, fără curaj, fără responsabilitate, rămânem blocați într-un cerc vicios. Oricât am lucra la aparențe sau la "energie", nimic nu se schimbă dacă atitudinea rămâne aceeași.

Tăcerea duce la tolerarea abuzului. Tolerarea duce la normalizarea imoralității. Iar imoralitatea, în cele din urmă, duce la destrămarea oricărei comunități. Cine e de vină? Nu doar cel care face răul, ci și cel care alege să nu spună nimic.

A venit momentul să ne întrebăm sincer: ce fel de comunitate vrem să construim? Una bazată pe adevăr, respect și curaj? Sau una în care frica, tăcerea și duplicitatea devin normă?

Este timpul pentru o introspecție reală. Pentru mai puțină tăcere. Și mai multă asumare.

Comentarii

Adrian Burada a spus…
Suntem ființe sociale. Nu ne este indiferent cine este aproapele nostru. Mai ales într-o Comunitate în care învățăm Arta de a deveni Oameni Adevărați! Situațiile recente, unde am avut de ales, între Bine și Rău au scos la iveală trăsături de Caracter, atât de bine ascunse, încât eu am rămas perplex. Acum mi-am revenit, dar mi-am dat seama că încă sunt în Iluzie! Frați și surori, care în realitate se distrug la propriu unii pe alții, printr-o singură ștampilă. Iar când se văd, își urează bine cunoscutul salut: "Slavă Mamei Divine"!

Postări populare de pe acest blog

Tataie, de ce sunt războaie în lume?

Aveam vreo patru sau cinci ani când am înțeles ce este un război. La televizor era plin de filme de propagandă, iar la radio de piese de teatru, multe cu acțiunea în timpul celui de al Doilea Război Mondial.   În anii comunismului, am crescut, ca mai toată lumea din generația mea, cu bunicii. Ca orice copil, mă mai strâmbam când mâncarea avea alt gust, când în loc de smântânică era iaurt, sau când mai aveam de trecut printr-un fel de mâncare până să ajung la prăjituri. Bunica zicea atunci, cu accentul ei de peste Prut: „Îți cei osândă!“, iar bunicul a izbucnit la un moment dat:  “Eu am văzut om mort de foame!“. Uneori, bunicul mai pomenea cuvântul „război“, el fiind veteran, iar la radio auzisem despre conflictul dintre Iran și Irak. Înțelegeam că este ceva cumplit, distructiv, că oamenii omoară oameni, dar nu vedeam rațiunea din spatele unor astfel de acțiuni. L-am întrebat: „Tataie, de ce sunt războaie în lume?” Și a răspuns: „Pentru că oamenii se ceartă. Mă cert eu cu t...

Cinci locuri de meditație la Paris

Am trecut cu toții prin câteva săptămâni tensionate, în care am funcționat mai mult pe pilot automat, fără să știm cum va arăta viitorul apropiat. Astăzi, mi-am amintit că viața mea arăta cândva altfel și avea o puternică influență franceză. V-am promis că vă voi purta alături de mine prin muzeele și galeriile de artă ale Parisului, iar acum vreau să îmi respect această promisiune. Când simțeam nevoia unei „cure de frumusețe,” locul meu preferat era Musée d’Orsay. Deși Luvrul este impresionant, copleșitor prin diversitatea colecțiilor sale – de la începuturile civilizației până la impresionism – am simțit că la final de zi rămân în minte doar câteva imagini clare - Mona Lisa, lucrările lui Giotto sau Botticelli, și desigur, celebra Venus din Milo – și dureri de picioare. Muzeul este imens. În momentul în care treci pe lângă el ai impresia că nu se mai termină. Sunt 16 km de galerii de artă. În ultima mea zi la Paris, am ținut neapărat să revizitez  Muzeul Cluny , dedicat artei medi...

Un artist român la Paris

M-am întors după cele trei luni petrecute în capitala Franței, probabil cel mai relevant oraș pentru cultura și evoluția societății europene din ultimele trei secole. Pe cât de multă lumină are, pe atât de multe umbre ascunde Parisul. Am pătruns într-o comunitate de artiști independenți, unde mi-am găsit cu greu locul, întrucât majoritatea erau din alte zone stilistice și se ocupau în special de artele vizuale, iar eu sunt un muzician clasic în plină carieră și care lucrează la cel mai înalt nivel în România. Însă s-au conturat câteva colaborări și în acele circumstanțe   Organizarea recitalurilor în Franța a fost o provocare din mai multe motive. Când ajungi într-un loc nou, pe care abia începi să-l cunoști și unde știi că va trebui să te ridici la un anumit nivel, presiunea e imensă. Multe nopți au fost nedormite din această cauză. Am mai avut și ghinionul să ajung în perioada de concedii, iar graficul meu conținea activități exact în acel timp! Am descoperit destul de târziu că ...