Treceți la conținutul principal

Un artist român la Paris

M-am întors după cele trei luni petrecute în capitala Franței, probabil cel mai relevant oraș pentru cultura și evoluția societății europene din ultimele trei secole. Pe cât de multă lumină are, pe atât de multe umbre ascunde Parisul. Am pătruns într-o comunitate de artiști independenți, unde mi-am găsit cu greu locul, întrucât majoritatea erau din alte zone stilistice și se ocupau în special de artele vizuale, iar eu sunt un muzician clasic în plină carieră și care lucrează la cel mai înalt nivel în România. Însă s-au conturat câteva colaborări și în acele circumstanțe

 
Organizarea recitalurilor în Franța a fost o provocare din mai multe motive. Când ajungi într-un loc nou, pe care abia începi să-l cunoști și unde știi că va trebui să te ridici la un anumit nivel, presiunea e imensă. Multe nopți au fost nedormite din această cauză. Am mai avut și ghinionul să ajung în perioada de concedii, iar graficul meu conținea activități exact în acel timp! Am descoperit destul de târziu că personalul de la Cité des Arts nu avea cunoștințe despre activitățile de bază din lumea muzicii clasice. Cu toate acestea, am întâlnit oameni care fac lucrurile să se miște și se străduiesc să aducă valoare. Ei sunt angajați în poziții aparent modeste, dar fac totul cu pasiune și dorința de a aduce un impact pozitiv. I-am întâlnit atât la Cité des Arts, cât și la Institutul Cultural Român. Sprijinul adevărat l-am primit din partea Institutului Cultural Român, dar mai ales din partea Alinei Pavalache. Prin intermediul Alinei, am făcut cunoștință cu muzica unor compozitori francezi contemporani și cu un muzician generos care a sponsorizat unul dintre proiectele mele.
Cea mai frumoasă colaborare am avut-o cu pianista Sarah Hoyt, o tânără canadiană stabilită în Franța, fostă rezidentă la Cité des Arts, care, de fapt, l-a înlocuit în ultimul moment pe Denis Dubois, alături de care trebuia să susțin unul dintre recitaluri. O muziciană remarcabilă, mamă a doi copii, cu un traseu profesional complex, mai întortocheat decât al meu.

 
O bucurie a fost să colaborez și cu alți artiști: Alexander Dimitriev, un vechi prieten stabilit la Paris, Florent Ling, de origine taiwaneză și încă student, cu care am organizat un atelier deschis la finalul rezidenței, ca un rămas bun și o mulțumire pentru colegii de la Cité. De asemenea, am colaborat cu Pierre Yvvers Hodique, profesor la Conservatorul Superior de Muzică. Cu el am pregătit recitalul de la Ambasada României.
Este incredibil cum ți se schimbă perspectiva asupra muncii de interpret. Aveam, desigur, experiență solistică și managerială în România, dar acolo, unde trebuia să închiriez spațiul de repetiție, iar pianistul avea un program limitat, am învățat să trec peste orice condiționare. Repetam câte trei ore fără pauză, iar la acestea se adăugau vocalizele de încălzire. Stăteam în picioare, fără să mă mai deranjeze nimic, doar îmi luam măsuri să rezist (ciocolată și apă).
Am cântat muzică de Enescu, din impresionism, neoclasicism și contemporani. Vă voi povesti mai multe data viitoare despre recitalul neoclasic, care mi-a oferit cea mai mare satisfacție.
O altă provocare a fost și susținerea conferinței "Arhetipuri în creația enesciană". Problema a fost că trebuia să o prezint în limba franceză, care, deși am diplomă DELF C1 de la Institutul Francez, nu este chiar prima mea limbă străină. La sugestia Alinei Pavalache, am contactat-o pe profesoara de franceză de la Cité și am făcut o sesiune de pregătire. Am corectat textul, pronunția, exprimarea și retorica, iar discursul meu a fost foarte bine primit. Profesoara, Imen Amiri, m-a primit cu deschidere chiar în propria casă, într-o zi de sâmbătă, unde am lucrat până când am reușit să vorbesc inclusiv cu accentul potrivit.
Mi-ar fi plăcut să vă povestesc și despre muzee, concerte și oameni, dar, după cum se vede, munca a fost prioritară, așa că aceste subiecte rămân pentru următoarele articole.

À bientôt!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Trei fisuri invizibile care destramă comunitățile

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...