Treceți la conținutul principal

Oamenii au multă nevoie de muzică clasică şi de experienţe spirituale.” Interviu cu pianistul Lucas Krupinski

 

Pianist internaţional de origine poloneză, pe Lucas Krupinski am putut să-l vedem în 2018 pe scena Ateneului Român în concertul dedicat Centenarului Independenţei Poloniei din cadrul celei mai frumoase stagiuni a filarmonicii din ultimii ani, Stagiunea Centenar. Krupinski este câştigătorul mai multor concursuri internaţionale, printre care cel din San Marino (2016, triplu laureat), Cobcursul Chopin din Hanovra(2015) şi cel din Aachen (2016).

Cleopatra David: Pe 11 iunie 2020, Filarmonica  „George Enescu” va transmite în stagiunea online înregistrarea din 2018 a Concertului pentru pian Nr. 1 de Chopin  al cărui solist aţi fost. Ce loc ocupă acest concert în repertoriul dumneavoastră şi cum a fost colaborarea cu Filarmonica din Bucureşti?

Lucas Krupinski: A fost o mare plăcere să cânt cu Filarmonica „George Enescu” în frumoasa sală a Ateneului Român. Publicul a fost foarte cald şi a fost o imensă bucurie să lucrez cu dirijorul  Alexander Walker, alături de care am cântat recent la Londra.

În 2018 am cântat Concertul Nr. 1 de Chopin în mi minor de două ori. În timpul unuia dintre concerte, am avut un incident interesant (nu foarte amuzant, în timp ce-l trăiam şi cântam, totuşi): pentru una dintre notele de mi din registrul acut cedase complet acordajul şi, după cum vă puteţi închipui, într-un concert în mi minor asta poate fi o problem serioasă A fost o adevărată provocare să încerc să cânt mai încet, mai „moale”, această notă pentru ca publicul să nu fie foarte deranjat de disonanţă. În cele din urmă, totul a fost bine şi cumva, critica muzicală nu a menţionat problema după concert, ceea ce probabil înseamnă că poate nici publicul nu şi-a dat seama.

 Suntem cu toţii oameni şi împărtăşim aceeaşi dragoste faţă de muzică.

C.D. Sunteţi un artist polonez stabilit în Marea Britanie şi concertaţi pe patru continente. Care sunt cele mai marcante experienţe din ultimii ani şi unde vă simiţi acasă?

L. K.: Polonia va fi întotdeauna patria mea. Acolo m-am născut şi mă simt profund legat de această ţară. Marea Britanie este un alt loc foarte aproape de inima mea. În ambele ţări am prieteni minunaţi, iar ca pianist concertist trebuie să călătoresc tot timpul. Astfel, graniţele şi diferenţele dintre ţări devin mai puţin vizibile. Îmi place mult să călătoresc şi să descopăr noi culturi. În cele din urmă, suntem cu toţii oameni şi împărtăşim aceeaşi dragoste faţă de muzică.

C.D.: Multe instituţii de cultură încearcă noi moduri de a ajunge la public pentru a-i oferi acestuia hrana spirituală, fie şi online. Găsiţi eficient acest mod de comunicare? Credeţi că viitorul muzicii va fi mai mult în zona digitală decât în cea live şi colectivă?

L. K.: Cred cu tărie în concertele live, unde oamenii pot experimenta pe deplin conexiunea pe care muzica o realizează între interpret, public şi univers. Totuşi, în situaţia actuală, cel mai bun mod de a comunica este să împărtăşim muzica online, via concerte digitale.  Este o soluţie temporară, desigur, din moment ce nu oferă publicului experienţa totală pe care doar concertele live o pot crea.

C.D.: Marea Britanie pare să fie în continuare departe de finalul crizei. Cum se adaptează muzicianul şi omul Lucas Krupinski  la această situaţie? Ce vă lipseşte cel mai mult în aceste zile?

L. K.: Luna trecută a fost foarte productivă pentru mine. Am avut timp să-mi stabilesc noi obiective şi să regândesc priorităţile din viaţa mea. Am petrecut mult timp citind cărţi şi învăţând repertoriu nou şi încercând să cresc ca fiinţă umană. Am dat câteva recitaluri online care au fost foarte bine primite, ceea ce arată cât de multă nevoie au oamenii de muzică clasică şi de experienţe spirituale.

C.D.:  Ce compozitor vă este mai aproape de suflet şi cum diferă pregătirea pentru un concert simfonic de cea pentru un recital?

L.K.: Îmi este imposibil să indic un anumit nume. Cu toate acestea, am o “listă” de compozitori care sunt aproape de sufletul meu. Printre ei sunt Chopin, Scriabin, Rahmaninov şi Brahms. Procesul pregătirii pentru un concert cu orchestra  implică şi studiul părţilor de orchestra şi construirea dialogului, a ceea ce face din muzică o conversaţie, mai degrabă decât un monolog.

C.D.:  Cum vedeţi viitorul soliştilor concertişti după criza Covid?

L.K.: Cred că situaţia se va îmbunătăţi în câteva luni şi vom putea călători şi cânta din nou, chiar dacă la început nu vom putea avea sălile pline. O problemă mai greu de rezolvat este cea legată de concertele orchestrelor, care vor fi limitate la 15 membri. Dar cu siguranţă numărul va putea creşte în timp, când situaţia va deveni mai stabilă în lume. 


Interviu publicat pe Adevarul.ro


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...