Treceți la conținutul principal

Oamenii au multă nevoie de muzică clasică şi de experienţe spirituale.” Interviu cu pianistul Lucas Krupinski

 

Pianist internaţional de origine poloneză, pe Lucas Krupinski am putut să-l vedem în 2018 pe scena Ateneului Român în concertul dedicat Centenarului Independenţei Poloniei din cadrul celei mai frumoase stagiuni a filarmonicii din ultimii ani, Stagiunea Centenar. Krupinski este câştigătorul mai multor concursuri internaţionale, printre care cel din San Marino (2016, triplu laureat), Cobcursul Chopin din Hanovra(2015) şi cel din Aachen (2016).

Cleopatra David: Pe 11 iunie 2020, Filarmonica  „George Enescu” va transmite în stagiunea online înregistrarea din 2018 a Concertului pentru pian Nr. 1 de Chopin  al cărui solist aţi fost. Ce loc ocupă acest concert în repertoriul dumneavoastră şi cum a fost colaborarea cu Filarmonica din Bucureşti?

Lucas Krupinski: A fost o mare plăcere să cânt cu Filarmonica „George Enescu” în frumoasa sală a Ateneului Român. Publicul a fost foarte cald şi a fost o imensă bucurie să lucrez cu dirijorul  Alexander Walker, alături de care am cântat recent la Londra.

În 2018 am cântat Concertul Nr. 1 de Chopin în mi minor de două ori. În timpul unuia dintre concerte, am avut un incident interesant (nu foarte amuzant, în timp ce-l trăiam şi cântam, totuşi): pentru una dintre notele de mi din registrul acut cedase complet acordajul şi, după cum vă puteţi închipui, într-un concert în mi minor asta poate fi o problem serioasă A fost o adevărată provocare să încerc să cânt mai încet, mai „moale”, această notă pentru ca publicul să nu fie foarte deranjat de disonanţă. În cele din urmă, totul a fost bine şi cumva, critica muzicală nu a menţionat problema după concert, ceea ce probabil înseamnă că poate nici publicul nu şi-a dat seama.

 Suntem cu toţii oameni şi împărtăşim aceeaşi dragoste faţă de muzică.

C.D. Sunteţi un artist polonez stabilit în Marea Britanie şi concertaţi pe patru continente. Care sunt cele mai marcante experienţe din ultimii ani şi unde vă simiţi acasă?

L. K.: Polonia va fi întotdeauna patria mea. Acolo m-am născut şi mă simt profund legat de această ţară. Marea Britanie este un alt loc foarte aproape de inima mea. În ambele ţări am prieteni minunaţi, iar ca pianist concertist trebuie să călătoresc tot timpul. Astfel, graniţele şi diferenţele dintre ţări devin mai puţin vizibile. Îmi place mult să călătoresc şi să descopăr noi culturi. În cele din urmă, suntem cu toţii oameni şi împărtăşim aceeaşi dragoste faţă de muzică.

C.D.: Multe instituţii de cultură încearcă noi moduri de a ajunge la public pentru a-i oferi acestuia hrana spirituală, fie şi online. Găsiţi eficient acest mod de comunicare? Credeţi că viitorul muzicii va fi mai mult în zona digitală decât în cea live şi colectivă?

L. K.: Cred cu tărie în concertele live, unde oamenii pot experimenta pe deplin conexiunea pe care muzica o realizează între interpret, public şi univers. Totuşi, în situaţia actuală, cel mai bun mod de a comunica este să împărtăşim muzica online, via concerte digitale.  Este o soluţie temporară, desigur, din moment ce nu oferă publicului experienţa totală pe care doar concertele live o pot crea.

C.D.: Marea Britanie pare să fie în continuare departe de finalul crizei. Cum se adaptează muzicianul şi omul Lucas Krupinski  la această situaţie? Ce vă lipseşte cel mai mult în aceste zile?

L. K.: Luna trecută a fost foarte productivă pentru mine. Am avut timp să-mi stabilesc noi obiective şi să regândesc priorităţile din viaţa mea. Am petrecut mult timp citind cărţi şi învăţând repertoriu nou şi încercând să cresc ca fiinţă umană. Am dat câteva recitaluri online care au fost foarte bine primite, ceea ce arată cât de multă nevoie au oamenii de muzică clasică şi de experienţe spirituale.

C.D.:  Ce compozitor vă este mai aproape de suflet şi cum diferă pregătirea pentru un concert simfonic de cea pentru un recital?

L.K.: Îmi este imposibil să indic un anumit nume. Cu toate acestea, am o “listă” de compozitori care sunt aproape de sufletul meu. Printre ei sunt Chopin, Scriabin, Rahmaninov şi Brahms. Procesul pregătirii pentru un concert cu orchestra  implică şi studiul părţilor de orchestra şi construirea dialogului, a ceea ce face din muzică o conversaţie, mai degrabă decât un monolog.

C.D.:  Cum vedeţi viitorul soliştilor concertişti după criza Covid?

L.K.: Cred că situaţia se va îmbunătăţi în câteva luni şi vom putea călători şi cânta din nou, chiar dacă la început nu vom putea avea sălile pline. O problemă mai greu de rezolvat este cea legată de concertele orchestrelor, care vor fi limitate la 15 membri. Dar cu siguranţă numărul va putea creşte în timp, când situaţia va deveni mai stabilă în lume. 


Interviu publicat pe Adevarul.ro


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Misconception, misunderstanding and mistrust in education

During the last 10 years I have observed a huge cultural difference in relation to education and its place in two parts of the world: India and the Western Europe. Whilst in India education is seen as a vehicle for the evolution of the individual and of society, in the western world, the younger generation feels oppressed by it. Romania is a special case, since we are in the Eastern Europe, and hasn’t yet recovered from 45 years of communism, so here we have a blend of everything. First of all, most of us don’t understand the meaning of the term holistically, and are usually only thinking about formal education: traditional school However, education starts in the first years of our lives, se soon as we begin to imitate our parent’s behaviour, language, or reactions. We learn how to talk, how to walk, how to eat and how to clean our bodies. We learn how to relate to other children or to the adults we meet. In life, actually nothing is taken for granted. As individuals, we are a product