Treceți la conținutul principal

Înainte de a se aşterne uitarea

„Mata habar n-ai!“ Cam atât îşi mai amintesc mulţi absolvenţi de studii muzicale despre Rodica Nicolaescu. Era replica substitut de nota 2 pe care o primeau la seminarii unii dintre studenţi. La plecarea cuiva drag, se amestecă tot felul de emoţii: de la revoltă la tristeţe şi chiar acceptare. În luna noiembrie, Conservatorul bucureştean a pierdut un profesor. Studenţii au pierdut un îndrumător. Unii dintre noi un reper şi un prieten.









Eminent dascăl şi muzician, Conferenţiar Doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a apucat să mai stea printre noi foarte puţin timp după data pensionării. Plecarea sa prematură a îndurerat foarte mulţi dintre foştii studenţi şi colegi. Avea o metodă unicat de examinare, care făcea aproape imposibil copiatul. Cel puţin copiatul din fiţuici. Insista pe detalii. 
Ca studentă, am făcut paşi uriaşi înainte, iar felul în care sistematiza cursurile, dar şi modul în care ne obliga să învăţăm mi-au fost de un mare ajutor în cele câteva examene pe care le-am mai dat după facultate şi în munca de cerc


Nu am multe de spus despre viaţa sa profesională. Nu are CV-ul afişat pe nicăieri şi nu am evidenţa publicaţiilor. Cele mai mari realizări profesionale cred că se văd în felul în care foştii studenţi îşi fac meseria, pentru că, fie că suntem cântăreţi, instrumentişti, dirijori, muzicologi sau compozitori, avem deprinderile de studiu şi muncă intelectuală bine înrădăcinate de felul în care a trebuit să ne pregătit pentru cursul de teorie-solfegiu-dictat. Un om inimos, dar prea puţin înţeles. Cel puţin de generaţia mea, mai ales în perioada în care i-am fost studenţi. Cei de după noi probabil că şi-au urmat interesul mai bine, însă cei care au apucat să studieze în străinătate au văzut cel mai clar unde se situa profesional dascălul lor din Bucureşti: la cel mai înalt nivel.  
Nu a fost un personaj comod, însă avea o curăţenie sufletească rară. Diferenţia foarte clar relaţiile profesionale de simpatii şi antipatii. Ne spunea că studentul ideal lipseşte de la toate cursurile, dar la examen ştie de 10. Purta nişte ochelari cu rame mari şi lentile groase, care îi aspreau trăsăturile. Studentele mai emotive se pierdeau adesea la seminarii şi examene şi puteau fi văzute în lacrimi pe hol. Am fost şi eu una dintre ele la un moment dat. Însă înţelegerea şi aprecierea reciprocă au existat şi eram conştientă de ele. Mulţi privim amuzaţi în urmă la episoadele de conflict. Şi profesoara zâmbea, de fapt, în spatele ochelarilor.  
Am apucat să ne vedem de foarte puţine ori după terminarea facultăţii. Era întotdeauna o plăcere să conversăm şi ajunsesem să îmi permit licenţe de limbaj pentru care mă taxa la sânge în facultate. M-am bucurat să o am alături la susţinerea mele tezei de doctorat şi la câteva recitaluri. Indiferent cum cântam şi cât de mulţumită sau dezamăgită eram la finalul recitalului, primeam mereu încurajări şi îndrumări.  
Şi, ca în orice relaţie frumoasă şi sănătoasă, tot amâni revederea. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul. Eşti prins într-un proiect, apoi în altul, apoi în altul…şi nu vrei să te duci la întâlnire fără o veste grozavă. Şi vestea nu mai vine, iar munca e mereu multă şi obositoare. În final, în loc să duci tu vestea bună, vine la tine o alta. 
Am ajuns sa ne revedem destul de târziu. Prea târziu. Am găsit un om extrem de vulnerabil dar la fel de frumos. Ne străduiam să zâmbim. Încercam să fim chiar amuzate şi amuzante. În preajma ei, în ultimele săptămâni, era aproape permanent plin de studenţi. Şi am putut să-i văd pentru prima dată ochii fără ochelari: incredibil de frumoşi. La un moment dat mi-a spus că singurul regret pe care îl are este că i se pierd planurile şi ideile şi că nu rămân măcar notate în jurnalul cuiva. Discutaserăm mai demult inclusiv despre un sistem pilot de învăţământ. În acele săptămâni am încercat să recuperez absenţele din câţiva ani. Mergeam să o văd cu bucurie. Discutam fleacuri cu plăcere chiar şi în acele condiţii. Mi-am dat seama, totuşi şi cât de necunoscut îmi este acest om. Cred că în final era mai mult nevoia mea de a-i fi cumva alături. Mai învăţam ceva despre ce este important în viaţă. Era rândul meu să primesc de la mine însămi replica: „Mata habar n-ai!“



Articol publicat pe blogul de pe platforma Adevarul.ro.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Trei fisuri invizibile care destramă comunitățile

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...