Treceți la conținutul principal

Înainte de a se aşterne uitarea

„Mata habar n-ai!“ Cam atât îşi mai amintesc mulţi absolvenţi de studii muzicale despre Rodica Nicolaescu. Era replica substitut de nota 2 pe care o primeau la seminarii unii dintre studenţi. La plecarea cuiva drag, se amestecă tot felul de emoţii: de la revoltă la tristeţe şi chiar acceptare. În luna noiembrie, Conservatorul bucureştean a pierdut un profesor. Studenţii au pierdut un îndrumător. Unii dintre noi un reper şi un prieten.









Eminent dascăl şi muzician, Conferenţiar Doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a apucat să mai stea printre noi foarte puţin timp după data pensionării. Plecarea sa prematură a îndurerat foarte mulţi dintre foştii studenţi şi colegi. Avea o metodă unicat de examinare, care făcea aproape imposibil copiatul. Cel puţin copiatul din fiţuici. Insista pe detalii. 
Ca studentă, am făcut paşi uriaşi înainte, iar felul în care sistematiza cursurile, dar şi modul în care ne obliga să învăţăm mi-au fost de un mare ajutor în cele câteva examene pe care le-am mai dat după facultate şi în munca de cerc


Nu am multe de spus despre viaţa sa profesională. Nu are CV-ul afişat pe nicăieri şi nu am evidenţa publicaţiilor. Cele mai mari realizări profesionale cred că se văd în felul în care foştii studenţi îşi fac meseria, pentru că, fie că suntem cântăreţi, instrumentişti, dirijori, muzicologi sau compozitori, avem deprinderile de studiu şi muncă intelectuală bine înrădăcinate de felul în care a trebuit să ne pregătit pentru cursul de teorie-solfegiu-dictat. Un om inimos, dar prea puţin înţeles. Cel puţin de generaţia mea, mai ales în perioada în care i-am fost studenţi. Cei de după noi probabil că şi-au urmat interesul mai bine, însă cei care au apucat să studieze în străinătate au văzut cel mai clar unde se situa profesional dascălul lor din Bucureşti: la cel mai înalt nivel.  
Nu a fost un personaj comod, însă avea o curăţenie sufletească rară. Diferenţia foarte clar relaţiile profesionale de simpatii şi antipatii. Ne spunea că studentul ideal lipseşte de la toate cursurile, dar la examen ştie de 10. Purta nişte ochelari cu rame mari şi lentile groase, care îi aspreau trăsăturile. Studentele mai emotive se pierdeau adesea la seminarii şi examene şi puteau fi văzute în lacrimi pe hol. Am fost şi eu una dintre ele la un moment dat. Însă înţelegerea şi aprecierea reciprocă au existat şi eram conştientă de ele. Mulţi privim amuzaţi în urmă la episoadele de conflict. Şi profesoara zâmbea, de fapt, în spatele ochelarilor.  
Am apucat să ne vedem de foarte puţine ori după terminarea facultăţii. Era întotdeauna o plăcere să conversăm şi ajunsesem să îmi permit licenţe de limbaj pentru care mă taxa la sânge în facultate. M-am bucurat să o am alături la susţinerea mele tezei de doctorat şi la câteva recitaluri. Indiferent cum cântam şi cât de mulţumită sau dezamăgită eram la finalul recitalului, primeam mereu încurajări şi îndrumări.  
Şi, ca în orice relaţie frumoasă şi sănătoasă, tot amâni revederea. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul. Eşti prins într-un proiect, apoi în altul, apoi în altul…şi nu vrei să te duci la întâlnire fără o veste grozavă. Şi vestea nu mai vine, iar munca e mereu multă şi obositoare. În final, în loc să duci tu vestea bună, vine la tine o alta. 
Am ajuns sa ne revedem destul de târziu. Prea târziu. Am găsit un om extrem de vulnerabil dar la fel de frumos. Ne străduiam să zâmbim. Încercam să fim chiar amuzate şi amuzante. În preajma ei, în ultimele săptămâni, era aproape permanent plin de studenţi. Şi am putut să-i văd pentru prima dată ochii fără ochelari: incredibil de frumoşi. La un moment dat mi-a spus că singurul regret pe care îl are este că i se pierd planurile şi ideile şi că nu rămân măcar notate în jurnalul cuiva. Discutaserăm mai demult inclusiv despre un sistem pilot de învăţământ. În acele săptămâni am încercat să recuperez absenţele din câţiva ani. Mergeam să o văd cu bucurie. Discutam fleacuri cu plăcere chiar şi în acele condiţii. Mi-am dat seama, totuşi şi cât de necunoscut îmi este acest om. Cred că în final era mai mult nevoia mea de a-i fi cumva alături. Mai învăţam ceva despre ce este important în viaţă. Era rândul meu să primesc de la mine însămi replica: „Mata habar n-ai!“



Articol publicat pe blogul de pe platforma Adevarul.ro.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dicționar: muzician

Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta. Să explic. Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină. Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șans...

Piotr Ilici Ceaikovski: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 41

Scrisă în 1878, Liturghia este, alături de cele Nouă piese sacre pentru cor , una dintre puţin cunoscutele creaţii religioase ale compozitorului rus. Stârnind  controverse pentru publicarea comercială fără acceptul directorului Capelei Imperiale, lucrarea este o piatră de încercare pentru corurile profesioniste. Având resurse melodice diferite de cele ale creaţiei scenice a lui Ceaikovski, Liturghia pentru cor mixt  se bazează mai mult pe înlănţuiri armonice, cu puţine momente polifonice Structurată în 15 părţi, versiunea lui Ceaikovski a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Hrisostomul) conţine o parte dintre răspunsurile şi cântările din ritualul bisericesc, fiind omise Antifonul I şi Fericirile . Cleopatra David 1.      Ectenia Mare: Amin. Doamne miluieşte 2.      Ectenia Mică. Antifonul al doilea Doamne miluieşte . Ţie, Doamne, Amin Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi puru...

Mediocritatea nu este condamnată la moarte

„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann . Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare. Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public. Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem di...