Treceți la conținutul principal

Înainte de a se aşterne uitarea

„Mata habar n-ai!“ Cam atât îşi mai amintesc mulţi absolvenţi de studii muzicale despre Rodica Nicolaescu. Era replica substitut de nota 2 pe care o primeau la seminarii unii dintre studenţi. La plecarea cuiva drag, se amestecă tot felul de emoţii: de la revoltă la tristeţe şi chiar acceptare. În luna noiembrie, Conservatorul bucureştean a pierdut un profesor. Studenţii au pierdut un îndrumător. Unii dintre noi un reper şi un prieten.









Eminent dascăl şi muzician, Conferenţiar Doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a apucat să mai stea printre noi foarte puţin timp după data pensionării. Plecarea sa prematură a îndurerat foarte mulţi dintre foştii studenţi şi colegi. Avea o metodă unicat de examinare, care făcea aproape imposibil copiatul. Cel puţin copiatul din fiţuici. Insista pe detalii. 
Ca studentă, am făcut paşi uriaşi înainte, iar felul în care sistematiza cursurile, dar şi modul în care ne obliga să învăţăm mi-au fost de un mare ajutor în cele câteva examene pe care le-am mai dat după facultate şi în munca de cerc


Nu am multe de spus despre viaţa sa profesională. Nu are CV-ul afişat pe nicăieri şi nu am evidenţa publicaţiilor. Cele mai mari realizări profesionale cred că se văd în felul în care foştii studenţi îşi fac meseria, pentru că, fie că suntem cântăreţi, instrumentişti, dirijori, muzicologi sau compozitori, avem deprinderile de studiu şi muncă intelectuală bine înrădăcinate de felul în care a trebuit să ne pregătit pentru cursul de teorie-solfegiu-dictat. Un om inimos, dar prea puţin înţeles. Cel puţin de generaţia mea, mai ales în perioada în care i-am fost studenţi. Cei de după noi probabil că şi-au urmat interesul mai bine, însă cei care au apucat să studieze în străinătate au văzut cel mai clar unde se situa profesional dascălul lor din Bucureşti: la cel mai înalt nivel.  
Nu a fost un personaj comod, însă avea o curăţenie sufletească rară. Diferenţia foarte clar relaţiile profesionale de simpatii şi antipatii. Ne spunea că studentul ideal lipseşte de la toate cursurile, dar la examen ştie de 10. Purta nişte ochelari cu rame mari şi lentile groase, care îi aspreau trăsăturile. Studentele mai emotive se pierdeau adesea la seminarii şi examene şi puteau fi văzute în lacrimi pe hol. Am fost şi eu una dintre ele la un moment dat. Însă înţelegerea şi aprecierea reciprocă au existat şi eram conştientă de ele. Mulţi privim amuzaţi în urmă la episoadele de conflict. Şi profesoara zâmbea, de fapt, în spatele ochelarilor.  
Am apucat să ne vedem de foarte puţine ori după terminarea facultăţii. Era întotdeauna o plăcere să conversăm şi ajunsesem să îmi permit licenţe de limbaj pentru care mă taxa la sânge în facultate. M-am bucurat să o am alături la susţinerea mele tezei de doctorat şi la câteva recitaluri. Indiferent cum cântam şi cât de mulţumită sau dezamăgită eram la finalul recitalului, primeam mereu încurajări şi îndrumări.  
Şi, ca în orice relaţie frumoasă şi sănătoasă, tot amâni revederea. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul. Eşti prins într-un proiect, apoi în altul, apoi în altul…şi nu vrei să te duci la întâlnire fără o veste grozavă. Şi vestea nu mai vine, iar munca e mereu multă şi obositoare. În final, în loc să duci tu vestea bună, vine la tine o alta. 
Am ajuns sa ne revedem destul de târziu. Prea târziu. Am găsit un om extrem de vulnerabil dar la fel de frumos. Ne străduiam să zâmbim. Încercam să fim chiar amuzate şi amuzante. În preajma ei, în ultimele săptămâni, era aproape permanent plin de studenţi. Şi am putut să-i văd pentru prima dată ochii fără ochelari: incredibil de frumoşi. La un moment dat mi-a spus că singurul regret pe care îl are este că i se pierd planurile şi ideile şi că nu rămân măcar notate în jurnalul cuiva. Discutaserăm mai demult inclusiv despre un sistem pilot de învăţământ. În acele săptămâni am încercat să recuperez absenţele din câţiva ani. Mergeam să o văd cu bucurie. Discutam fleacuri cu plăcere chiar şi în acele condiţii. Mi-am dat seama, totuşi şi cât de necunoscut îmi este acest om. Cred că în final era mai mult nevoia mea de a-i fi cumva alături. Mai învăţam ceva despre ce este important în viaţă. Era rândul meu să primesc de la mine însămi replica: „Mata habar n-ai!“



Articol publicat pe blogul de pe platforma Adevarul.ro.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă