„Mata habar n-ai!“ Cam
atât îşi mai amintesc mulţi absolvenţi de studii muzicale despre Rodica
Nicolaescu. Era replica substitut de nota 2 pe care o primeau la
seminarii unii dintre studenţi. La plecarea cuiva drag, se amestecă tot felul
de emoţii: de la revoltă la tristeţe şi chiar acceptare. În luna noiembrie,
Conservatorul bucureştean a pierdut un profesor. Studenţii au pierdut un
îndrumător. Unii dintre noi un reper şi un prieten.Eminent dascăl şi muzician, Conferenţiar Doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a apucat să mai stea printre noi foarte puţin timp după data pensionării. Plecarea sa prematură a îndurerat foarte mulţi dintre foştii studenţi şi colegi. Avea o metodă unicat de examinare, care făcea aproape imposibil copiatul. Cel puţin copiatul din fiţuici. Insista pe detalii.
Ca studentă, am făcut paşi uriaşi
înainte, iar felul în care sistematiza cursurile, dar şi modul în care ne
obliga să învăţăm mi-au fost de un mare ajutor în cele câteva examene pe care
le-am mai dat după facultate şi în munca de cerc
Nu am multe de spus despre viaţa sa profesională. Nu are CV-ul afişat pe nicăieri şi nu am evidenţa publicaţiilor. Cele mai mari realizări profesionale cred că se văd în felul în care foştii studenţi îşi fac meseria, pentru că, fie că suntem cântăreţi, instrumentişti, dirijori, muzicologi sau compozitori, avem deprinderile de studiu şi muncă intelectuală bine înrădăcinate de felul în care a trebuit să ne pregătit pentru cursul de teorie-solfegiu-dictat. Un om inimos, dar prea puţin înţeles. Cel puţin de generaţia mea, mai ales în perioada în care i-am fost studenţi. Cei de după noi probabil că şi-au urmat interesul mai bine, însă cei care au apucat să studieze în străinătate au văzut cel mai clar unde se situa profesional dascălul lor din Bucureşti: la cel mai înalt nivel.
Nu a fost un personaj comod, însă avea o
curăţenie sufletească rară. Diferenţia foarte clar relaţiile profesionale de
simpatii şi antipatii. Ne spunea că studentul ideal lipseşte de la toate
cursurile, dar la examen ştie de 10. Purta nişte ochelari cu rame mari şi
lentile groase, care îi aspreau trăsăturile. Studentele mai emotive se pierdeau
adesea la seminarii şi examene şi puteau fi văzute în lacrimi pe hol. Am fost
şi eu una dintre ele la un moment dat. Însă înţelegerea şi aprecierea reciprocă
au existat şi eram conştientă de ele. Mulţi privim amuzaţi în urmă la
episoadele de conflict. Şi profesoara zâmbea, de fapt, în spatele
ochelarilor.
Am apucat să ne vedem de
foarte puţine ori după terminarea facultăţii. Era întotdeauna o plăcere să
conversăm şi ajunsesem să îmi permit licenţe de limbaj pentru care mă taxa la
sânge în facultate. M-am bucurat să o am alături la susţinerea mele tezei de
doctorat şi la câteva recitaluri. Indiferent cum cântam şi cât de mulţumită sau
dezamăgită eram la finalul recitalului, primeam mereu încurajări şi îndrumări.
Şi, ca în orice relaţie frumoasă şi sănătoasă,
tot amâni revederea. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul. Eşti prins într-un
proiect, apoi în altul, apoi în altul…şi nu vrei să te duci la întâlnire fără o
veste grozavă. Şi vestea nu mai vine, iar munca e mereu multă şi obositoare. În
final, în loc să duci tu vestea bună, vine la tine o alta.
Am ajuns sa ne
revedem destul de târziu. Prea târziu. Am găsit un om extrem de vulnerabil dar
la fel de frumos. Ne străduiam să zâmbim. Încercam să fim chiar amuzate şi
amuzante. În preajma ei, în ultimele săptămâni, era aproape permanent plin de
studenţi. Şi am putut să-i văd pentru prima dată ochii fără ochelari:
incredibil de frumoşi. La un moment dat mi-a spus că singurul regret pe care îl
are este că i se pierd planurile şi ideile şi că nu rămân măcar notate în
jurnalul cuiva. Discutaserăm mai demult inclusiv despre un sistem pilot de
învăţământ. În acele săptămâni am încercat să recuperez absenţele din câţiva
ani. Mergeam să o văd cu bucurie. Discutam fleacuri cu plăcere chiar şi în
acele condiţii. Mi-am dat seama, totuşi şi cât de necunoscut îmi este acest om.
Cred că în
final era mai mult nevoia mea de a-i fi cumva alături. Mai învăţam ceva
despre ce este important în viaţă. Era rândul meu să primesc de la mine însămi
replica: „Mata habar n-ai!“
Comentarii