Treceți la conținutul principal

"Devoţiunea exprimată în cea mai simplă formă dă autenticitatea". Interviu cu Leela Omchery


Interviul a fost publicat pe site-ul http://www.liternet.ro/. Îl gășiți la  acest link 

Originalul in limba engleza aici


În continuare, varianta integrală:

Am avut privilegiul de a studia Muzica Clasică Indiană în timpul Doctoratului chiar în patria Gangelui în modul tradițional în care această știință se transmite de milenii: în casa unui Guru, un Gurukulam. Maestrul meu a fost Leela Omchery, Profesor Universitar Doctor, premiată cu distincția PadmaShri și alte numeroase distincții și medalii, fost șef de catedră la Universitatea din Delhi. În casa ei din Ashok Vihar, Delhi, am învățat din tainele ragasurilor muzicii clasice din Sudul Indiei, stilul Carnatic. La ultima noastră întâlnire a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu pe care l-a transformat într-o prețioasă lecție de muzică și de viață. A trecut ceva timp de atunci, însă în 2018, când va împlini 90 de ani doresc să împărtășesc din comorile primite și să le fac cunoscute în România.
 
Cleopatra David: Care este locul muzicii în viața dumneavoastră?
Leela Omchery: Întreaga mea viață este muzică, muzica mea. Dar muzica nu este un element singular, nu se limitează la forma cântată. Are alte două componente majore: dansul și muzica instrumentală. Întregul se numește sangeetam. Nu este doar geetam, care înseamnă cântec. Este sangeetam: cântec plus ceva. Și acest “plus” sunt muzica instrumentală și dansul. Savanții din antichitate divizau muzica astfel: "Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeeta muchyate" (notă: definiție în limba sanscrită din tratatul Sangeeta ratnakara, sec. XIII: geetam (cântecul), nrityam (dansul) și vadhyam (muzica instrumentală) alcătuiesc sangeetam.)

C.D.:Când ați realizat că doriți să fiți muzician sau că veți fi muzician?
L.O.: Dorinţa de a fi muzician a apărut mai târziu, dar mereu am fost parte integrantă a muzicii. Provin dintr-o familie de muzicieni, în familia noastră au exista mulți cântăreți, dansatori și instrumentiști. În timpurile acelea, în epoca de aur (notă: a muzicii Carnatic), primeam instruire serioasă de la mari maeștri de muzică vocală, instrumentală și dans, astfel că eram experți. În acele timpuri, guru veneau la noi acasă ca să ne învețe, nu mergeam noi la gurukulam-ul lor. Asta pentru că în vremea aceea fetele din familiile ortodoxe nu erau lăsate să iasă din casă, așa că profesorii veneau să ne predea. Am învățat în acest sistem, dar partea nefericită era că, deși eram bine instruite în muzică vocală și dans, nu aveam voie să cântăm în public. Trebuia să ne mulțumim să cântăm între pereții curții interioare. Casele aristocraților aveau o curte și un loc unde se strângea apa de ploaie și aceasta răcorea verandele. Acolo doamnele și fetele stăteau în curte și noi puteam cânta în fața lor, dar nu în fața altcuiva. Aceasta era o restricție, din păcate. Ca artist, oricine ar dori să-și exprime calitățile în fața celorlalți, dar femeilor aristocrate ortodoxe nu le era îngăduit. Astfel, dezamăgirea era mare și plângeam, mă rugam de părinți… Nimic!
Însă dacă femeile nu aveau voie să iasă din casă, profesorii veneau la noi și ne învățau sanskrită și malayalam (notă: limba statului Kerala). Nici măcar engleză nu știam, în timp ce frații mei, pentru că erau băieți, aveau voie să meargă la școli publice și să învețe acolo, dar nu fetele ortodoxe. Și nu aveam libertatea de a exprima arta în nici o formă.

C.D.:Dar situația s-a schimbat în zilele noastre…
L.O.:S-a schimbat foarte târziu. Nu aveam voie să merg la școală și faptul că fratele meu avea voie mă umplea de frustrare. Nu putem să cânt în public. Situația s-a schimbat când mama, care provenea dintr-un oraș, Thiruvattar, și care era educată și era un bun muzician și dansatoare, a început să instruiască oamenii din jurul casei și să-i încurajeze să cânte. Ea a adus casei tatălui meu multă strălucire. Noi aveam voie să cântăm doar în casă și situația a rămas aceeași pentru mulți ani. Am fost prima fată dintr-o familie ortodoxă care a depășit restricțiile și care a mers la școală să învețe nu numai sanskrită și malayalam, dar și engleză. Mama era profesoară, mă încuraja și, din fericire, tatăl meu a deschis o școală în limba engleză, unde veneau și învățau copii din tot satul și am fost eleva acelei școli. Mai târziu, am mers la Thiruvattar și am studiat la colegiu, unde am învățat muzică și am fost șefă de promoție. Nu am putut face masteratul tot acolo. M-am căsătorit și am plecat la Delhi. Soțul meu m-a încurajat și astfel am reușit să ies din acest cerc strâmt și să strălucesc. Am învățat de la mulți guru faimoși muzica Sopana și alte tipuri de muzică. Am atins nivelul la care puteam face diferența între muzica clasică și stilul Sopana, iar atenția mea a fost orientată către aceasta din urmă. Am încercat să descopăr care sunt caracteristicile acestui stil, mai ales că existau multe controverse: că nu ar fi un stil în sine, că este doar o simplă muzică folclorică… existau atât de multe critici la adresa ei. Mi-a atras întreaga atenție și am studiat toate criticile și toate studiile referitoare la acest sistem al muzicii sopana.
Este diferit de tradițiile muzicii clasice. Una este muzica Natyam, dramatică; cealaltă este muzica clasică, ce s-a dezvoltat până la nivelul din zilele noastre, stilul teatral, kacheri, muzica clasică în forma de concert, după eliminarea elementului dramatic. Am făcut legătura dintre Sopana nu cu ragasurile (notă: structuri modale folosite în muzica clasică indiană). Acestea au apărut mai târziu, acum 2000 de ani, în era creștină. Însă această muzică specială este mai veche decât cea clasică din sistemul raga, pentru că provine din sistemul jati, muzica jati din perioada epopeilor[i].
Dacă nu este legată de muzica clasică, atunci care este elementul special al muzicii jati? Sunt 30 de tipuri de lakshanas[ii] și toate acestea erau încă studiate de guru ai templelor din Kerala. Ei nu știau multe despre ele, dar le studiau. Am cercetat mai profund acest domeniu și am descoperit că sunt succesoarele muzicii jati. Jati erau în vogă încă din perioada epopeilor. Jati înseamnă o combinație de swara (note). Nu am putea spune că este o structură completă. Ar putea să aibă doar arohana (notă: structura ascendentă) or avarohana (notă: structura descendentă), nu ambele. Jatis au sancharas (reguli), prayogas tipice (motive). În zilele noastre nu putem face diferența dintre muzica clasică și alte tipuri de muzică. Sopana este singura tradiție care a continuat fără întrerupere, iar muzica de templu depinde de ea.
În Ramayana kalam, timpul Ramayaei[iii] jatis existau deja. Nu este la fel ca sistemul raga, dar are anumite sancharas. De exemplu, dacă luăm muzica folclorică, avem doar câteva sancharas, nu toate secțiunile ca pallavi, anupallavi, charanam (notă: structuri ale unei compoziții în stilul Carnatic), nimic de genul secțiunilor complete. Au poate una sau două fraze. Muzica interpretează o anumită stare a unei situații și îi ajunge doar atât.
Pentru raga, regula este că trebuie să fie complet, trebuie să aibă arohana, avarohana, anumite tipuri de swaras și să urmeze regulile gramaticii muzicale. Dar în sistemul jati sunt suficiente una sau două sancharas capabile să exprime un anumit lucru într-o manieră simplă. Aceasta este muzica jati, muzica Sopana. Acesta este vechea marga sangeet a epocii epice.
Pentru descrierea unei anumite situații, un anume sunet este suficient. Apoi poți să mergi spre înfățișarea altei emoții și mergi către tempo lent, sau tempo rapid, voce de cap, voce de piept, așa cum cere starea cântecului[iv]. Pe scurt, acestea ar fi diferențele dintre cele două sisteme. Muzica Sopana urmează principiile sistemului jati din Antichitate și, din păcate, mulți muzicieni, fără să știe despre ce este vorba, afirmă că se distonează. Asta nu înseamnă că muzica este fără acordaj. Există o lakshana; o gramatică a muzicii jati. Consider că sopana este urmașa sistemului și nu doar eu, dar și vechii pandits, care o numesc pann. Pann înseamnă raga (în limba Tamil). Ar putea să fie sau nu complet, să aibă o sanchara, însă pann este un raga complet. Janya mela karta[v] ar putea să nu existe în muzica sopana, sau ar putea să existe, însă nu este o caracteristică executarea tuturor swara jati (notă: secțiune cu pronunțarea numelor notelor) Se pot lua câteva sunete dintr-un raga pentru a se elabora starea, emoția unui cântec, pentru că este vorba de muzica bhava (emoție), muzica natya (dramatic). În timp ce în muzica concertantă, normele sunt diferite, raga sunt complete, arohana- avarohana trebuie să fie acolo, regulile și normele trebuie respectate, vadi (fundamental) samvadi (dominantă), toate aceste lucruri sunt acolo în granițele ragasului. Raga sunt îngrădite de foarte multe reguli pe care trebui să le aplici, în timp ce sopana și muzica religioasă, devoțională, au o structură simplă care conferă suportul pentru starea, emoția ragasului.
Această muzică sopana este cântată de gayakas (cântăreți) ai templelor din Kerala și chiar și acum Thrikkampuram Krishnan Kutty, care are 90 – 96 de ani, de îndată ce începe să cânte, intonația sa este atât de clară și muzica îți intră în inimă, în suflet. Este muzică adevărată și este simultan clasică, dar în același timp nu poate fi comparată cu sistemul clasic. Sunt două muzici total diferite. Sistemul clasic ar trebui să fie complet tradițional, purificat, controlat de norme, reguli, restricții, trebuie să aibă secțiuni, ornamente: vinyasa, niraval, etc, Toate normele kacheri trebuie urmate.
Cel mai important instrument din muzica sopana idakka (iadakka), un instrument minunat, care produce toate notele muzicale. Este un acompaniament ritmic și melodic în același timp. Deci un gayaka sopana merge după idakka, un fel de damaru (tobe), ca udukku. iadakka este un udukku mai mare, udukku fiind toba Domnului Shiva. La iadakka, sunetul este controlat cu o sfoară care se strânge sau se lărgește și astfel notele sunt produse.
Cântecele sunt simple și le numim dhyanam. Dhyana înseamnă concentrare (meditație) și astfel cântecele gayakașilor din temple se numesc dhyanis. Dhyanam – dhyanis. Trebuie să mergem la temple să le ascultăm. Această muzică nu iese din granițele templului din cauza tradiției ortodoxe. Din această cauză, oamenii nu vor să o mai practice. Nimeni nu primește nici o recunoaștere, nimeni nu plătește pentru ea, nimeni nu are nici un beneficiu, nu devine cunoscut. Li se spune că trebuie să cânte aceste cântece doar între pereții templului, așa că muzicienii ies din temple, încep să practice stilul clasic, concertant pentru a fi plătiți, pentru a fi faimoși. Acest tip de muzică moare, tradiția moare, școala moare. Eu încerc să o scot la lumină și să-i păstrez spiritul. Sunt atâtea forme de muzică în sopana: avem multe dhyanis, apoi sunt slokas, sau celelalte ca pallavis, pallavam: doar două fraze. Se cântă simplu și câteodată mai sunt instrumente de percuție ca jhalra, cinele mici, ghungroo sau elathalam[vi] și astfel muzicienii se acompaniază când cântă în fața lui Dumnezeu. Nu ies din temple și pentru că nu ies, arta lor moare. Oamenii nu-i înțeleg. Tradiția este ortodoxă, dar sentimentele exprimate sunt inimitabile, iar atunci când acești muzicieni cântă, uit de mine însămi. Și acum îmi dau lacrimile și uneori nu știu de ce plâng, atât de multă simțire este în sopana: simplitate și puritatea notelor.
Când oamenii cântă muzică clasică, adesea deviază de la adevăratul swarasthana și adesea comit greșeli pentru că nu au timp să se concentreze. Trăiesc în climat turistic și decad. Aici nu este așa, este un nesfârșit ocean, iar muzicienii sunt pietrele nestemate de pe fundul oceanului, așa cum scrie Thomas Gray în poemul său, Elegie scrisă într-un cimitir de la țară:
“Atîtea rare pietre nestemate
Rămîn în peșteri din adînc de mare!
Atîtea flori răsar, necontemplate,
Și-și pierd, pustii, mireasmă și culoare!.”[vii]

Așa sunt și aspectele muzicii sopana.
Ritmul din muzica Sopana este unul progresiv, merge pas cu pas înainte și înapoi, la fel ca arohana-avarohana. Dar este o diferență: avem sthayi raga (fundamentala ragasului), Sthayisangeeta (fundamentala cântecului). Sthayi este sunetul pe care se acordează muzica pe nota Sa. Stayi înseamnă nota pe care muzicianul o ține și pe care elaborarea merge ascendent și descendent. Aceasta este stayisangeetam.
(Leela Omchery elaborează un alaap, încheind prin divizarea valorilor de note în mai multe feluri:, binar, ternar, compus)
Din nou viteza poate fi crescută. Deci acesta este alaap, complet diferit de cel din stilul Carnatic. Acesta nu este felul în care îl concepe muzica de tip Carnatic, aceasta este stilul tipic sopana din Kerala. Apoi ei studiază ashtapadi[viii], dhyanis.

C.D.:Stilul Carnatic este considerat cel mai autentic dintre muzicile clasice indiene. Ce părere aveți despre felul în care este perceput în lumea contemporană?
L.O.:Muzicienii moderni tipici afirmă că este cea mai autentică formă. Pentru muzicienii Hindustani, Hindustani este cea mai autentică formă. Muzica Sopana este cea mai autentică formă. Deci depinde de cel care o practică și care crede în ea și că stilul pe care îl abordează este cel mai bun. Nu afirm că stilul Carnatic ar fi astfel. Ambele sunt. Depinde de abilitatea muzicianului și de impactul emoțional al muzicii. Muzica sopana are un impact uriaș. Stilul Carnatic este guvernat de shastra[ix]. Toate nuanțele, toate gamakas[x] , foarte multe trebuie respectate, iar gramatica normelor de concert este amestecată, în timp ce muzica sopana, muzica devoțională, nu este. Este devoțiune, expresia devoțiunii și trebuie să rămână în forma cea mai simplă. Trebuie să atragă sufletul devotului. Este foarte important cât de mult poate atrage. Poate este un anumit tip de kala[xi] dacă un muzician poate să transforme mintea ascultătorului cu ce cântă. Deci este ceea ce simte un muzician, abilitatea de a pătrunde adânc în emoțiile ascultătorului. Muzica trebuie să atragă ascultătorul. Dar cum? Sunt multe feluri: tempo rar, tempo mediu, tempo rapid, etc. Orice vezi că atrage, mergi în acea direcție.

C.D.: Ați vizitat multe țări și ați observat multe culturi. Ce v-a impresionat în aceste alte culturi?
L.O.:Am vizitat Java, Singapore, Malaezia, Anglia, America, dar nu am fost un vizitator prea curios, așa că am stat mai mult pe la centrele comunităților indiene. Am văzut ceva în Malaezia. Cred că acolo era acea peșteră uriașă în care lumina solară pătrundea printr-o crăpătură, și o mică rază lumina totul. Un alt lucru care m-a uimit a fost faptul că, atunci când loveai un perete, se producea un sunet. Un alt perete, alt sunet. Și astfel natura putea să producă mai mult de 22 de sunete în acea peșteră numai dacă loveai în câteva locuri. Poate aceste roci stau la baza stâlpilor muzicali.
În Trivandrum sunt acești piloni făcuți dintr-o singură stâncă și au probabil 22 de ramificații sau 44 sau 66 și pot produce diferite sunete. Erau folosiți pentru a acompania muzica, samasangeet (notă: imnurile din Sama Veda). În timpurile străvechi, nu erau prea multe instrumente și oricum multe nu erau permise în temple, așa cum este nagaswaram[xii], pentru că se produce multă salivă când cânți și nu este permis în templu. Așa că muzica era acompaniată de stâlpii muzicali. Din păcate, oamenii nu au avut grijă și i-au stricat. Cu o crăpătură într-o ramură, întregul pilon nu mai vibrează și devine inutil. Este principiul lui Tansen[xiii]. Pentru că în darbar[xiv] nu permitea nici unui instrumentist să-l acompanieze și toate instrumentele erau ținute departe, el doar începea cu sunete mute, și puritatea nadam-ului[xv] său lovea o notă și celelalte vibrau. Vibrații atât de pure.
Sunt 4 stâlpi muzicali cu 44, 22, 66 de ramuri pe fiecare, care erau folosiți pentru muzica sama. Iar acum nu mai sună și sunt păstrați ca piese de muzeu.

C.D.:Credeți că în zilele noastre este posibil să mai păstrăm tradiția de gurukulam?
L.O.: Da, dar este greu. Cu mult efort și cu experiență reușesc să păstrez acest gurukulam, pentru că nu primesc remunerații de la nimeni și când studenții mei vin, atât cât îmi permit mijloacele, le ofer ceai și mâncare. Acest lucru este posibil doar pentru că copiii mei sunt realizați, nu mai trebuie să am grijă de ei și am pensie. Acea pensie este mai mult decât suficientă pentru a-mi acoperi niște nevoi de bază și cu restul de bani le ofer studenților ce pot și ne bucurăm împreună.
Niciodată nu m-am crezut ca fiind importantă, o mare personalitate. Oricând, oriunde, oricine poate vorbi cu mine. Profesorul meu m-a învățat umilința și aceasta este arma mea. Acel respect este munca mea. Să-ți dezvolți cariera, natura simplă, directă și sinceră cu afecțiune. Să nu ai restricții. Acest lucru va aduce binele în viața ta.

C.D.:Care este cea mai importantă realizare profesională?
L.O.:Este muzica mea. Am avut norocul de a învăța de la mari guru, dar în același timp nu am putut să îmi exprim talentul din cauza restricțiilor din familia mea ortodoxă. Părinții îmi spuneau: „Tu ești fată, nu poți merge în afara curții să cânți. Dar poți să predai.” Așa că, în cele din urmă m-am orientat către pedagogie. Dacă nu pot cânta, măcar să-i pot învăța pe alții. Așa că am avut enorm de mulți studenți, o comunitate întreagă de studenți. Oriunde vei merge, vei întâlni unul sau doi dintre studenții mei. Aceasta a creat o fraternitate. Pentru că nu am fost lăsată să cânt și să mă remarc pe scenă, m-am orientat către partea didactică și către cercetare. În cercetare, nimeni nu se poate compara cu mine, pot să o spun cu mândrie, pentru că zi și noapte nu am făcut altceva în afară de studiu. Am mers la multe biblioteci, diferite locuri, adunând material, frunze de palmier[xvi]. Am cele mai bune colecții de texte pentru studiu.

C.D.:În India, relația dintre muzică, dramă, dans și spiritualitate este indestructibilă. Cei care vor să învețe doar una dintre aceste discipline poate înțelege cu adevărat arta și cultura indiană?
L.O.: Este diferit pentru că muzica noastră începe cu forma de alaap, și cu triada: muzică vocală – muzică instrumentală – dans. Triada poate fi explicată pornind de la exemplul unui copil mic, care, atunci când e fericit bate din palme, strigă și se mișcă în același timp. Aici avem ritm, muzică și dans la un loc, deci încă de la naștere aceste trei lucruri sunt strâns legate și apoi cresc până apare conceptul Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeetam muchyate. Triada este în interiorul nostru și nu poți separa elementele unul de celălalt. Gândirea din zilele noastre este mecanică și din cauza aceasta armonia și melodia au dispărut. Dar atunci când sunt împreună, au o calitate unică.

C.D.: Aș vrea să aflu despre premiile și cărțile dumneavoastră
L.O.: Am 19 cărți publicate și 4-5 dintre ele traduse și publicate în afara Indiei. Unele dintre ele sunt premiate și cele mai multe sunt despre muzică și dans și sunt unice, bazate pe cercetare. La unele dintre ele a contribuit și fiica mea.

C.D.Care este vârsta potrivită pentru a studia stilul Carnatic?
L.O.:Nu este o vârstă anume, pentru că multe depind de talent. Chiar dacă cineva începe de la un an, dacă nu are talent, la ce folosește? Dacă are talent, chiar și la 50 de ani poate învăța. Un exemplu este Pannalal Gosh, celebrul flautist, care a început studiul târziu și cu toate astea s-a remarcat. Este un mare muzician și mai sunt mulți alții. Fratele meu, care nu mai trăiește, era cântăreț pentru muzică de film și un muzician remarcabil. Când avea 50-60 de ani a devenit prințul încoronat al muzicii pentru 20 de ani. A început să învețe târziu, dar a fost un muzician clasic remarcabil, iar All India Radio a spus că înregistrările lui nu au pereche.

C.D.: Un sfat pentru tinerii studenți?
L.O.: Prima calitate: umilința. respect pentru artă, pentru cei mai în vârstă care te învață. Respectul pentru guru este bogăția ta și te va proteja în orice situație. Guru Saakshaat ParaBrahma Tasmai Sri Gurave Namaha[xvii] În ziua de azi văd la știri studenți care își bat profesorii. Relația corectă dintre profesor și discipol trebuie păstrată, altfel totul dispare dacă aceasta de năruie. Acum, din cauza mediului nociv, nu există guru bun și nici discipol bun. Lucrurile trebuie să se schimbe. Suntem un popor străvechi și avem puterea de a continua.
Cineva a spus că sunt un profesor bun. Nu pretind că sunt un guru. În Tamil avem un proverb: „Orice mi-ar da Bhagavan (Dumnezeu), pentru mine este destul.“ De ce oamenii își sporesc nefericirea și sunt meschini? Pentru că uită. Orice mi-ar da Dumnezeu este mai mult decât suficient, este anand, este bucurie. De aici putem găsi căi de a merge mai profund și de a dobândi ceva. Orice mi-a dat Dumnezeu este o binecuvântare.
Sunt o persoană norocoasă, pentru că fiul meu este foarte bine situat și fiica mea de asemenea este o foarte bună dansatoare și un muzician bun. Nepoții mei sunt de asemenea talentați. Și-au făcut un alt drum în viață, dar sunt toți implicați în viața de familie. Am doar o rugăciune către Dumnezeu: să îmi dea mereu aceeași viață. Când mă voi naște din nou să pot avea același soț, aceiași copii, aceeași familie, aceleași rude și aceiași studenți.



[i] Ramayana și Mahabharata
[ii] Structuri de bază și caracteristici
[iii] Mil. 8 – 10 î. Hr.
[iv] În muzica clasică indiană fiecare stare, emoție, epitet are un raga sau, în acest caz, un jati care să îl descrie
[v] Raga derivate din sistemul mela cu 72 de scări muzicale heptatonice
[vi] Instrumente de percuție idiofone
[vii] Traducere în limba română de Teodor Boşca, publicată în antologia POEZIA PREROMANTICĂ în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, Ed. Tribuna, Cluj, 2007
[viii] Imnuri Sanskrite din Geetha Govinda, compuse de Jayadeva in XII.
[ix] Reguli tehnice
[x] Ornamente microtonale
[xi] Viteză, diviziune. Sensul literal este de timp
[xii] Instrument cu ancie
[xiii] Părintele stilului Hindustani, muzician din secolul al XVI-lea
[xiv] curte
[xv] Sunet pur, provenit din sunetul primordial
[xvi] Vechile manuscrise erau realizate pe frunze de palmier
[xvii] Guru mantra, care se traduce “Guru este Dumnezeu atotputernic însuși, Plecăciune către Sri Guru

Comentarii

Cleopatra David a spus…
Originalul in limba engleza aici
http://sahaj-culture.blogspot.ro/2018/03/authenticity-is-devotion-expressed-in.html

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă