Treceți la conținutul principal

Povestea unui afiş: Parsifal la Ateneu

În 7 şi 8 octombrie va fi prezentat la Ateneul Român actul I al operei Parsifal de Richard Wagner în interpretarea celor mai buni solişti din întreaga lume, a Orchestrei si Corului Filarmonicii „George Enescu” şi a celui mai important dirijor român de operă, Christian Badea.

În 12 septembrie a avut loc conferinţa de presă care a anunţat pe lângă datele şi detaliile evenimentului, şi noutăţi: înfiinţarea Societăţii Wagner România, organizarea unui masterclass gratuit oferit de soliştii invitaţi pentru cântăreţii români interesaţi de stilul wagnerian,  precum şi accesul tinerilor la repetiţia generală. 

Însă cea mai emoţionantă dintre toate a fost povestea afişului:

Christian Badea:

Afişul are în faţă un copil. Acest copil există. Este o întâlnire pe care am avut-o şi care m-a pus pe gânduri. Parsifal este o operă plină de simboluri, este destul de ambiguă, cu influenţe buddhiste, vorbeşte despre  Mântuitor, Salvator  prin compasiune. Deci este filosofica şi în acelaşi timp foarte ambiguă. În actul I, unul din momentele cele mai importante este dezvelirea Graaalului şi Mântuitorul este un tenor. 
M-am dus la Şcoala de balet Floria Capsali pentru că aveam nevoie de copii balerini pentru o scenă din acest act I,  pe care nu v-o descriu, pentru că nu vreau să vă dau răspunsuri…. Şi la un moment dat, pe un coridor, era o fetiţă care avea nişte ochi extraordinari. Mi-a spus atât de mult cu privirea, că nu mai puteam să gândesc, să mai vorbesc nimic. M-am oprit în drum! Şi m-am gândit la un moment dat: dar  de ce Mântuitorul trebuie neapărat sa fie un bărbat? Poate sa fie o fată. De ce trebuie neapărat sa fie un tenor matur. Poate sa fie un copil, pentru că aici e vorba de inocentul care salvează lumea, iar acest inocent nu poate decât sa reprezinte speranţa pe care toţi o avem, că va fi mai bine, că păcatele noastre vor fi curăţate, pentru Kundry, la un moment dat, toată încarnarea de 7 vieţi se va termina şi ea poate sa doarmă pe veşnicie... În orice caz, mi s-a părut cat se poate de important faptul că un copil poate sa reprezinte speranţa. Cine mai bine decât un copil?
 Iar după aceea lucrurile au devenit foarte ciudate: am descoperit ca fata de la şcoala de balet este orfană. Iar la un moment dat, în actul I, Parsifal este întrebat de către Gurnemanz: „Cine este tatăl tău?”; şi spune: „nu ştiu.” „Care sunt numele tale?”,  „Nu ştiu. Îmi mai aduc aminte doar de o mamă,. Am avut cândva o mamă, dar am părăsit-o. Nu mai ştiu”. Deci Parsifal este orfan. Şi Parsifal, orfanul , cel inocent,  cel care nu are nimic, este cel care este trimis de cavaleri să salveze lumea. Şi atunci, pentru mine această idee s-a întins, mi-am dat seama că, dacă vreau sa reprezint speranţa, pot să o fac printr-un copil şi faţa copilului, faţa acestei fete, Natalia, a devenit afişul Parsifal. Şi va fi în spectacol împreună cu colegii ei de la şcoala de balet. 

ORCHESTRA ŞI CORUL FILARMONICII “GEORGE ENESCU”

Dirijor – CHRISTIAN BADEA

Solişti
STEFAN VINKE – Parsifal
ERIC HALFVARSON – Gurnemanz
PETRA LANG – Kundry
BELA PERENCZ – Amfortas
MARIUS BOLOS – Titurel
IONUT POPESCU – Primul Cavaler
IUSTINIAN ZETEA – Al doilea Cavaler
IULIA ARTAMANOV – Primul Scutier
SIDONIA NICA – Al doilea Scutier
LIVIU INDRICAU – Al treilea Scutier
ADRIAN DUMITRU  - Al patrulea Scutier
SIDONIA NICA – O voce din cer
Dirijorul Corului – ION IOSIF PRUNNER
Corul de copii Radio – dirijorul corului – VOICU POPESCU
Elevi și eleve de la Liceul de coregrafie „Floria Capsali” şi de la Şcoala „ArtMusic”
Concept regizoral şi realizare scenică: CHRISTIAN BADEA

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dicționar: muzician

Mă pregăteam să intru într-o emisiune la un post de radio, iar gazda era de formație actriță. Vorbeam despre accesibilizarea spectacolelor și ajunsesem la muzică și la persoanele cu probleme de auz. Îmi dădea exemplul Coldplay și al unor veste speciale și nu înțelegea de ce muzica clasică nu poate fi accesibilizată. Nu mi-a trecut prin minte să-i vorbesc despre conectarea prin Kundalini și vibrații, însă, înainte de a se face acest lucru, este nevoie de o condiție: ca muzica să fie cântată măcar corect. Și nu oricine poate face asta. Să explic. Muzica este domeniul care necesită cea mai îndelungată specializare. Ca să devii medic, până la 18 ani înveți la o școală de cultură generală și la un liceu teoretic, cu toată lumea. Nu faci materii în plus. Faci pregătire un an sau doi, dar acolo s-a format o industrie clandestină. Pentru muzică, dacă nu ai început cu un instrument, de regulă vioară sau pian, de la vârsta de șase ani, nu are rost să te mai obosești. Nu vei avea nicio șans...

Piotr Ilici Ceaikovski: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 41

Scrisă în 1878, Liturghia este, alături de cele Nouă piese sacre pentru cor , una dintre puţin cunoscutele creaţii religioase ale compozitorului rus. Stârnind  controverse pentru publicarea comercială fără acceptul directorului Capelei Imperiale, lucrarea este o piatră de încercare pentru corurile profesioniste. Având resurse melodice diferite de cele ale creaţiei scenice a lui Ceaikovski, Liturghia pentru cor mixt  se bazează mai mult pe înlănţuiri armonice, cu puţine momente polifonice Structurată în 15 părţi, versiunea lui Ceaikovski a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Hrisostomul) conţine o parte dintre răspunsurile şi cântările din ritualul bisericesc, fiind omise Antifonul I şi Fericirile . Cleopatra David 1.      Ectenia Mare: Amin. Doamne miluieşte 2.      Ectenia Mică. Antifonul al doilea Doamne miluieşte . Ţie, Doamne, Amin Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi puru...

Mediocritatea nu este condamnată la moarte

„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann . Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare. Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public. Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem di...