Mozart – lecţia echilibrului

http://agenda.liternet.ro/articol/20608/Cleopatra-David/Mozart-lectia-echilibrului-Cosi-fan-tutte.html

Am ajuns la Opera din Bucureşti la spectacolul din 28 februarie, cu cea de a doua distribuţie de Cosi fan tutte. De mult timp sunt intrigată de prezenţa slabă a creaţiilor mozartiene în programul ONB. Mă supăra, acum mulţi ani, faptul că la Flautul fermecat sala era jumătate goală, iar spectacolul era neatractiv şi în limba română. Cei din instituţie spuneau că publicului nostru nu îi place Mozart. Am rămas stupefiată. Aşa să fie? Situaţia nu a fost mai bună nici când s-a jucat în original, deoarece dialogurile erau citite, iar cântăreţii nu aveau habar ce spun şi ce fac. Era mai degrabă o montare de semi-concert. Problema s-a rezolvat: acum Flautul fermecat nu se mai joacă deloc. A fost pus în scenă la Opera Comică pentru Copii într-o variantă prescurtată şi adaptată publicului acesteia. Totuşi, până la a i se face dreptate lui Mozart mai este un drum lung.

Nu stăm mai bine nici cu alte opere. Răpirea din Serai este, de  asemenea, absentă din repertoriu. Dar ce se întâmplă cu trilogia lui Da Ponte? Nunta lui Figaro şi Don Giovanni sunt programate în stagiune. Nu am văzut recent un spectacol cu Nunta lui Figaro. Mi-a rămas în minte unul de prin 2001, când Roxana Briban interpreta rolul Contesei. Ţi se tăia răsuflarea ascultând-o. Don Giovanni din montarea actuală este …complet dezbrăcat. Dezbrăcat de orice posibilitate de a juca, de frumuseţe, de haz, pentru că şi acesta trebuie să fie acolo. Nu sunt adepta inovaţiei cu orice preţ. Şi în cazul lui Don Giovanni prefer din toate motivele vechea regie.

Aseară s-a jucat Cosi fan tutte. Versiunea din 2006 nu am reuşit să o văd şi am regretat. Acum, mă aşteptam la o montare modernă, conform tendinţelor afişate şi reafirmate ale ONB din ultimii ani. Este modernă şi nu prea. Scenografia traversează trei epoci dintr-un foc: cea a lui Mozart, anii 1950 şi cea actuală prin aducerea tehnologiei (smartphone, kit pentru resuscitare). Ansamblurile abundă de mişcare, de momente coregrafice în care sunt antrenaţi şi soliştii şi membrii corului. Nu sunt intervale moarte. Sunt câteva scene profund lirice (terţetul din actul I sau aria lui Fiordiligi din actul al doilea), în care muzica este lăsată să curgă fără alte adăugiri. La partea de regie, un punct slab în consider abundenţa de gesturi cu trimitere sexuală. La un moment dat aveam impresia că sunt la cinema la Dirty Grandpa (nu că acolo le-aş tolera mai bine; nu fac parte din acea categorie de public care trebuie gâdilat, ciupit şi şocat ca să stea cu ochii la scenă.)

Acţiunea operei se desfăşoară, în varianta lui John Fulljames, pe durata unei nunţi, cu toate momentele ei, de la fastul planificat la dezastrul de după. Chiar căsătoria fictivă a celor două surori cu iubiţii metamorfozaţi în hipsteri are loc pe ruinele nunţii-cadru. Dacă situaţiile celor patru personaje sunt supuse libretului (punerea la încercare a fidelităţii, provocarea, cedarea din milă, apariţia sentimentelor noi şi confuze, trădarea, demascarea, furia, resemnarea), personajele mute (cei doi miri) aduc pe fundal alte încercări ale relaţiei de cuplu: plictiseala, nepăsarea, distanţarea, compromisul, împăcarea.

Spectacolul atrage, destinde şi distrează. Dorabella (Maria Jinga) este ca o ploaie de confeti în frivolitatea ei. Fiordiligi (Simona Neagu) este come scoglio…până la proba contrarie. Don Alfonso (Iustinian Zetea) este impasibil în faţa dramei pe care o generează, parcă singura sa bucurie ar fi trabucul pe care îl savurează pe tot parcursul operei. Cei doi logodnici, Ferrando şi Guglielmo (Andrei Lazăr şi Daniel Filipescu) sunt două variante sonore, de fapt, ale aceluiaşi personaj. Despina (Florina Ilie) este o tânără ambiţioasă, carieristă (în loc de cameristă), cu multe idei, ce descoperă prea târziu că a fost folosită.

Dar Muzica? Cum a fost Muzica? Slavă Domnului, a fost bine! Nu au fost inegalităţi între nivelul profesional al soliştilor. În trecut, distribuţia era jumătate bună, jumătate…. De data aceasta toate vocile au fost nu doar frumoase, ci şi tehnic foarte bune. Mozart este nemilos cu sopranele, alergându-le prin toate cele trei registre chiar şi în scenele lirice. Simona Neagu a rezolvat cu succes această provocare, registrul său grav fiind cald şi sonor, iar pianissimele în acut la fel de calde. Mici accidente şi imperfecţiuni au existat atât la orhestră cât şi la solişti, însă artiştii au reuşit să treacă peste acele momente, să continue şi să-şi dezvolte rolurile. Sunt de admirat aceşti oameni care nu se pierd, nu îşi acordă răgazul regretului, ci dau lecţia stăpânirii de sine şi revin pe poziţie pentru a face lucrurile poate şi mai frumoase.

Mi-au atras atenţia şi m-au surprins în mod plăcut modul în care au fost realizate duetele şi celelalte ansambluri. Soliştii îşi pregătesc, în general, cu acurateţe ariile sau replicile solo, însă de multe ori ansamblurile sunt sacrificate. De ce? Din cabotinism, neglijenţă, lipsă de educaţie muzicală (auz armonic) Cine are de pierdut în acest caz ? Cumva colegul care s-a auzit mai încet ? Nu. Muzica. Am văzut cazuri (chiar şi pe scena Ateneului), când, din disperarea de a ieşi în evidenţă, un solist cânta…fals! Nu îşi pun mulţi cântăreţi problema echilibrului dintre voci, a armonizării şi intonaţiei corecte, a cunoaşterii şi respectării textului muzical (să ştii când ai sau nu temă). Nu ştiu nici câţi dirijori îşi asumă sarcina de a-i disciplina pe cântăreţii nărăvaşi. Mă gândesc întotdeauna cu groază la momentul din Simfonia a IX-a de Beethoven  în care cvartetul solo are de cântat, înainte de Prestissimo final, „Alle Menschen werden Brüder/Wo dein sanfter Flügel weilt” şi care aproape întotdeauna iese dureros de fals. Ei bine, în Cosi fan tutte de duminică, temerile mele au fost (slavă Domnului!) neîntemeiate. Cele mai reuşite au fost duetele dintre Dorabella-Fiordiligi. O asemenea omogenitate între o voce de soprană şi una de mezzosoprană nu este deseori auzită live. Uneori, nu ştiam când termina una şi începea cealaltă. Două cântăreţe inteligente care, la frumuseţea personală şi cea a jocului, au adăugat frumuseţea muzicii corect, bine cântate.

„Orice montare de Mozart este un câştig.”, spunea Cristian Mihăilescu într-un interviu pe care mi l-a acordat anul trecut. Cei responsabili pentru spectacolul de aseară merită felicitaţi.  M-am bucurat să văd sala plină, aşa cum m-am bucurat şi la Oedipe de acum câteva săptămâni. Aştept cu nerăbdare repunerea în scenă a Flautului fermecat, cu o regie deşteaptă şi cântăreţi cunoscători de limba germană. Sunt sigură ca avem şi Regine valabile. Aştept să văd o stagiune plină de opere bine cântate, bine jucate, cu regii atractive, fie că sunt clasice sau moderne. Mai este până acolo, dar semnele sunt bune şi, încet-încet, ne facem lecţiile.