Treceți la conținutul principal

Compromisul: calea către distrugere

Găsim în „înţelepciunea” populară clişeele după care ne ducem cei mai mulţi dintre noi viaţa. Avem impresia că facem alegeri, că suntem de capul nostru, însă, de cele mai multe ori, nu facem decât să respirăm, mulţi degeaba, în limitele unui tipar social moştenit de la străbuni. Una dintre zicători spune „să  te faci frate cu dracul până treci puntea.” Compromisul şi-a făcut loc peste tot: în politică, în afaceri şi chiar în viaţa de familie. Totul se negociază, se caută „calea de mijloc”, tonul de gri care să satisfacă pe toată lumea.  Dar a făcut cineva o statistică în legătură cu rentabilitatea compromisului?
Să încercăm să vedem ce se întâmplă cu partea adversă. Aţi auzit vreodată de drac să se facă frate cu omul? Sau de drac să devină mai puţin …drac…pentru ca celălalt să poată trece puntea? Şi atunci unde este calea de mijloc? Omul ce recurge la compromis trăieşte cu iluzia rezolvării unei probleme, însă îşi vinde libertatea pentru un scop minor. De ce ar accepta dracul să treci puntea păzită de el şi asupra căreia are putere? Simplu. Are un avantaj din asta. Iar omul primeşte nota de plată. Însă, de cele mai multe ori omul rămâne frate cu dracul şi atât. Ori nu mai trece puntea, ori descoperă că puntea nu ducea unde crede el. Până la urmă, unde poate duce o punte păzită de un drac?
Cine acceptă compromisul rămâne compromis. Nici nu îşi va atinge scopul şi nici viaţa nu îi va mai aparţine. Şi cine îşi imaginează că poate trăi pe muchie, cedând din când în când şi rezistând în momente esenţiale va descoperi că acest lucru este imposibil. Înainte de a ne situa în „tonurile de gri”, putem să ne gândim: poate fi un om parţial bolnav şi parţial sănătos?
Unii cred că pentru îndeplinirea unor ţeluri nobile se pot folosi de un sistem viciat. Pot tolera anumite lucruri şi în acelaşi timp să diminueze efectele negative ale altora. Rezultatul: n-au atins scopul iar sistemul i-a exclus, întrucât nu a fost servit cu obedienţă. Alţii se prind în plasa unor intenţii aparent bune şi sfârşesc folosiţi şi călcaţi în picioare. Alţii pur şi simplu sunt orbi şi nu disting binele de rău.  

Trebuie să ştim că în privinţa Adevărului nu există variante. Din multitudinea de ipoteze doar una este adevărată, iar restul sunt false. Dar fiinţa umană ar face orice să rămână fidelă propriilor convingeri, stilului de viaţă în care a fost formată. Orice până la autodistrugere. Cel mai clar exemplu este că, după ce Mesia a fost aşteptat cu  miile de ani, a fost răstignit pentru că nu s-a conformat  tiparelor din minţile oamenilor. Şi cam aşa se întâmplă de câte ori se cere renunţarea la compromis. Însă, aşa cum Iisus a învins moartea şi a făcut dovada purităţii şi divinităţii sale, tot aşa, cei care au curajul să stea de partea Adevărului nu se vor sacrifica în van. Pentru ca în toţi aceşti oameni Dumnezeu este viu! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă