Treceți la conținutul principal

De ce nu fusion și păcatele world-music. Muzică aramaică şi sufi la Catedrala Sfântul Iosif.


19 septembrie 2015: penultima zi a Festivalului Enescu. În acelaşi timp cu concertul de la Sala Palatului al Royal Concertgebouw Orchestra, era organizat de către Ambasada Libanului şi Institutul Francez din Bucureşti la Catedrala Sfântul Iosif un concert intitulat Nuanţe din Orient - Sources of spirituality: Aramaic and Sufi.  Am ales Orientul în primul rând din nostalgie faţă de perioada petrecută în India, în care am studiat muzica clasică a acelor locuri. Oricum, mai aveam o şansă să-i văd pe cei de la Concertgebouw în ultima zi de festival.
Iniţial, în concert trebuia să evolueze, alături de ansamblul condus de cântăreaţa libaneză Abeer Nehmen, şi Corul Psalmodia şi aş fi fost tare mult interesată să văd această juxtapunere de intonaţii netemperate bizantine şi arabo-persane, ambele puse în slujba spiritualităţii. Nu a fost sa fie.Seara a început cu dircursurile organizatorilor. Discursuri politice în care cultura este scoasă în faţă ca element ce uneşte două lumi: Occidentul şi Orientul. Dacă tot pierdusem concertul de la Sala Palatului servit la pachet cu un discurs politic, am putut recupera aici. Straniu, trei astfel de speech-uri au fost ţinute şi pe scena Sălii Palatului la concertele din 18, 19 şi 20 septembrie.
 Ideea de unitate a fost in centrul acestei manifestări, chiar intrarea artiştilor şi primul solo al cântăreţei (o rugăciune) făcându-se pe acorduri de orgă.
Din ansamblu făceau parte: Abeer Nehmen (voce, Liban), Imad Morcos  (qanun, Liban), Mehdi Aminian (ney, setar şi voce, Iran), Zabih Vahid (kamanche, Iran) şi Akash Bhatt (bendir şi tabla, India). Lor li s-a alăturat contrabasista Leila Renault din Franţa.
 Programul a conţinut compoziţii de Zabih Vahid, Mehdi Aminian (artişti prezenţi în ansamblu), Rahbani şi Marcel Khalife pe versuri ale sfântului sufi persan Rummi şi ale misticului sufi arab Hallaj, melodii tradiţionale aramaice maronite, bizantine şi ortodoxe siriace.
Intonaţiile maqam-urilor erau cuceritoare. Acest moduri ale muzicii Orientului Mijlociu au un acordaj special, în care intervale neutre fac parte din însăşi structura scărilor muzicale. Chiar qanun-ul redă aceste intervale netemperate, neutre, aspre, îndulcite de ornamentele microtonale ale ney-ului (instrument asemănător cavalului), dar mai ales ale kamanche-ului (instrument cordofon cu arcuş, o viola da gamba orientală.) Acest instrument este capabil de a reda cu acurateţe cele mai subtile figuraţii melodice, intonaţionale, emoţionale, fiind un concurent serios al vocii umane. Partea de percuţie susţinută de artistul indian Akash Bhatt urmărea tiparele numite Iqa, de multe ori asimetrice, construite asemănător talas-urilor indiene. Chiar la una dintre piese, a enunţat un astfel de tala folosind intrumentul tabla, însă secţiunile scurte, întrerupte de recitative, nu permiteau mari desfăşurări improvizatorice, aşa cum se întâmplă în raag-ul clasic indian.
În aramaică, arabă sau persană, muzica avea aceeaşi dulceaţă şi acelaşi ethos. Solista avea o mare dexteritate vocală şi un timbru catifelat, ajutat şi de microfonul ultra-profesional folosit. Uneori improvizaţia ieşea din context prin vocalize în registrul mediu spre acut cu un timbru semi-impostat și aerat. Nu prea înţelesesem ce este cu ele, însă m-a lămurit mai târziu prezentarea. Pe site-ul oficial scrie că Abeer Nehme cântă o varietate de stiluri orientale, pe care le regăsim în concertul de la Sfântul Iosif şi….operă (?), recomandându-se ca  solistă crossover. Mă bucur că nu am apucat să văd acest CV înainte de concert. Vocea educată în stil belcanto, singura tehnică cu adevărat sănătoasă pentru aparatul fonator, este, desigur, mult mai uşor de controlat şi are mult mai multă siguranţă decât cea care cântă doar muzică tradiţională, însă de aici până la operă este o distanţă uriaşă.
Un element la fel de neinspirat a fost prezenţa contrabasului, la care se ciupeau mai mult când tonica când o presupusă dominantă a modurilor cântate, sonoritatea alunecând înspre jazz si fusion.
În timpul concertului, încercam să ignor acest tonalism artificial, concentrându-mi atenţia asupra muzicii autentice care reuşea să ajungă la noi. Și reușea. În ciuda...dar reușea. Compozitorul Cornel Țăranu afirma într-un interviu că „atunci când reușești să transmiți emoție, ai rezolvat esențialul“. Și acești muzicieni au reușit, extaziind atât audiența tânără bucureșteană cât și pe membrii comunității libaneze, aceștia fredonând împreună cu artiștii melodiile tradiționale.  Solista traducea înainte de fiecare piesă poemele și rugăciunile în limba engleză. Și astfel am avut tabloul complet al devoțiunii sufi și creștine orientale. Revin la kamanche, intrument al cărui maestru, Zabih Vahid, a creat în acest concert imagini sonore înălțătoare. 
De ce nu fusion?Este o întrebare la care răspund tot cu o întrebare: de ce fusion?
Publicul venit la Catedrala Sfantul Iosif era atras de exotism. Autenticitatea acestei muzici sufi sau siriace are mai mult farmec decât orice. Aceste intonaţii netemperate, aceste vocalize şi alunecări între sunete atent controlate şi încadrate de reguli stricte ale tradiției muzicale perso-arave sunt comoara acestei muzici. De ce ai dori să o faci mai puţin exotică dacă oamenii tocmai pentru asta au venit? De ce sa diminuezi valoarea propriei culturi aducând-o mai aproape de zona divertismentului occidental? Se dorea o „apropiere” de spaţiul nostru cultural, însă muzica proprie zonei este cea bizantină, în care organizarea sonoră este diferită, limba este diferită, însă universul spiritual invocat era în mare parte acelaşi. Mai mult, cele două stiluri fac parte ambele din aceeași familie a muzicilor elaborate orizontal, modal, melodic.
O etichetă nedreaptă este pusă oricărui tip de muzică ce nu urmează tradiția începută cu polifonia Renascentisă și culminează în simfonismul romantic târziu: world music.
Necunoașterea în profunzime a sistemelor muzicale profesioniste bizantine și extra-europene conduc către  aceste catalogări artificiale, improprii și....ofensatoare.
Puțini știu că în cazul acestor muzici nu vorbim despre folclor, ci despre muzică savantă, elaborată, care rămâne fidelă modalismului, limbaj devenit o importantă sursă de inspirație pentru muzica europeană modernă.
Dacă muzica clasică indiană sau cea persană sau arabă pot fi etichetate ca world-music, categorie din care face parte și acest nefericit gen fusion, care nu văd de ce ar face vreodată obiectul preocupărilor unui muzician serios, atunci de ce să nu-i amestecăm în aceeași grămadă și pe Bach, Palestrina sau Wagner? Facem parte cu toții din aceeași lume, nu-i așa?
Abordarea fusion-ului ca strategie de apropiere de audiență este un argument care nu poate sta în picioare nu doar în Estul Europei, dar are legătură mai degrabă cu conștiința de sine a artistului, cu demnitatea lui. Desigur, artistul trebuie să trăiască la un anumit standard material, care să-i permită timpul necesar studiului, cercetării, să-i asigure suportul tehnic. Asigurarea acestuia este sarcina noastră, a societății! 
Despre demnitatea artei, Shri Mataji Nirmala Devi, maestrul spiritual al vremurilor moderne afirma: "Artiștii trebuie să înalțe opinia publică la nivelul standardelor gustului lor și nu să se coboare pentru a atinge cererile ieftine ale publicului, acest lucru limitându-le libertatea. [...] Ei [artiștii]  sunt florile cele mai iubite ale creației, visul cel mai dulce al Creatorului, și cele mai îndrăgite părți ale societății umane. Poate ei nu știu cât sunt de iubiți, venerați și urmați de către spectatorii lor“ (Mrs.N.Srivastava, fragment din Souvenir - India, 1961)
http://shrimataji.org/site/in-her-words/shri-mataji-reading-room/the-dignity-of-art.html

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă