Fiind implicată în multe concerte din acest festival în calitate de corist, atât timpul cât şi
energia nu mi-au mai permis sa vad din sală câte evenimente aş fi vrut, nemaivorbind de scris.
Dar citesc. Şi
descopăr atitudini similare. Cam toţi laudă acelaşi lucru, cam toţi se abţin de
la a critica vedetele sau pe cei bine văzuţi, foarte puţini având curajul unei
atitudini personale.
Există, desigur, şi
categoria celor care caută nod în papură.
În faţa unui nume
mare, critica tace. Se caută circumstanţe atenuante. Brusc, toţi îşi aduc aminte
că au fost instrumentişti şi ca instrumentistul e om, nu maşină de cântat. Este
interesant să auzi şi comentariile muzicienilor care nu scriu. Un violonist afirma
cu privire la prestaţia solistei Sarah Chang: „Cu aşa un Sibelius nu aş fi fost
admis în nici o orchestră.” Critica de specialitate a fost unsă cu miere. Opinia
răzbate, dar nu direct, nu acolo unde se presupune că ar fi. În articolul dedicat concertului respectiv nu
prea o vezi. Vreo trei articole mai încolo îşi aduce acelaşi autor aminte că a
fost dezamăgit….
Văd în schimb
elogii aduse Orchestrei Române de Tineret. Şi peste tot se spune că a fost
pregătită pentru concertul de deschidere de Cristian Mandeal. De ce este
necesară această menţiune? Pe scenă a fost Kristjan Järvi. Atâta timp cât un
concert este dirijat de o anume persoană, nu vad de este menţionat cel care
pregăteşte orchestra, fie şi constant. În perioada în care Cristian Mandeal era
dirijorul Filarmonicii şi erau comentate concerte dirijate de invitaţi, nu
vedeam referiri la cât de bine antrena orchestra în restul stagiunii. Orchestra
Filarmonicii a fost pregătită pentru Wozzeck
în acest festival pe rând de Iosif Ion Prunner şi de Friedrich Pfeiffer, dar mă
îndoiesc că îi va menţiona cineva într-o cronică, bună sau rea. Reclamă, reclamă, dar să ştim şi noi.
Revenind la
solişti, tot la concertul de deschidere Levente Molnar a fost înlocuit pe motiv
de boala cu Daniel Schmutzhard, solist care era….tot bolnav. Nici un critic nu
a văzut asta. Să fie apanajul cântăreţilor, sau poate doar al celor care predau
canto, acela de a simţi vocea altcuiva? O fi chiar atât de greu să înţelegi că,
dacă există vreo răguşeală, un sunet ieşit din context, ceva chiar este în
neregulă acolo şi omul acela nu se află „la butoane”? Să zicem că da, şi că cine
nu a trecut prin toate experienţele cântatului vocal nu înţelege lucrurile
acestea. Însă nici realitatea auditivă nu a fost descrisă în articole. Ce a emis
Schmutzhard în acel concert a fost cumplit. Dar şi aici cronicile concurau la
„periat”. Unii spuneau ca mai are de
lucrat la intonaţie, alţii găseau tot felul de lucruri pozitive de spus, ca nu
cumva să deranjeze.
NU! Ce am ascultat
în Carmina Burana la solo-urile de
bariton nu era o voce ci o disperare de a emite sunete. Şi menajarea de către
critică a unor execuţii eşuate creează un lanţ cauzal la capătul căruia
descoperim un public ce se îndepărtează de sălile de concert. Nimeni nu mai
îndrăzneşte să fie sincer nici măcar cu sine, ca să nu fie în dezacord cu ce spune specialistul. Si dacă specialistul bune apostila de "bun", "valabil", "conform cu stilul", etc. pe o execuţie slabă, atunci publicul va considera că poate muzica asta savantă e prea savantă şi nu o înţelege el. Şi dus va fi.
Comentarii