Treceți la conținutul principal

„Mi-as dori ca această încercare pe care o fac cu Filarmonica să fie un punct de plecare către o tradiţie care să devină normală.” Christian Badea despre concertele cu actul III din Parsifal de la Ateneu.

În zilele de 14 şi 15 mai, în stagiunea curentă a Filarmonicii „George Enescu”,  melomanii vor avea ocazia să asculte actul III din ultima operă a lui Richard Wagner, Parsifal,  într-o distribuţie de excepţie: Stefan Vinke, Eric Halfvarson şi Bela Perencz  vor evolua pe scena Ateneului alături de Orchestra şi Corul Filarmonicii, sub bagheta maestrului Christian Badea. În rolul Kundry este invitată actriţa Maia Morgenstern. Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner 

Orchestra Filarmonicii are o mare afinitate pentru Wagner

Vineri, 8 mai, la conferinţa de presă, sufletul acestui proiect, dirijorul Christian Badea a declarat:

Am dirijat multe concerte la Ateneu cu orchestra şi am abordaţi cam toţi compozitorii posibili în aceşti ani. Dintre toţi, mi s-a părut ca orchestra are cea mai mare afinitate pentru Wagner. Sincer, nu înţeleg de ce, pentru ca nu avem o mare tradiţie pentru Wagner, nu avem o educaţie în şcoli care să meargă către muzica germană, într-un stil care să fie bine înțeles şi adoptat de tinerii muzicieni care ies din conservatoare. Nu prea se cântă.

Un eveniment istoric: 100 de ani de la prima punere în scenă în România

Am descoperit prin nişte căutări destul de rapide că Parsifal s-a cântat destul de puţin. George Enescu l-a făcut cât de repede se putea atunci (1915), pentru că existau niște interdicții din partea compozitorului însuşi, cum că nu puteai sa prezinţi această operă în afara Festivalului din Bayreuth. Enescu l-a adus cât se poate de repede în faţa publicului român, în formă de concert. După aceea George Georgescu care era mare wagnerian și amator de această muzică, cum sunt și eu, l-a dirijat la operă în 1932 integral. De atunci s-au mai cântat fragmente, dar nu s-a pus în scenă nici măcar un act întreg cu solişti. S-a făcut în Festivalul „Enescu”, dar, așa cum se întâmplă lucrurile, au venit nemţii l-au cântat, românii s-au bucurat şi asta a fost tot.  Eu încerc să-l fac cu români, cu Filarmonica din Bucureşti, care, după părerea mea, are afinitate pentru sunetul de Wagner.

Urmează spoilere


Este o operă, are o componentă vizual, însă are un caracter destul de static. Nu sunt evenimente dramatice şi oameni care să se mişte foarte repede. Din această cauză,  mi s-a părut că actul 3 se pretează foarte mult la forma semi-stage. Avem un concept, dar soliştii sunt îmbrăcați în frac. Există câteva lumini şi a fost o problemă cu acestea la Ateneu pentru că nu poți să agăți sau să sprijini nimic, sala cere soluții tehnice foarte particulare, limitează numărul de lumini și efectele pe care poţi să le faci, dar se poate face ceva care să dea această atmosferă misterioasă, dintr-o altă lume, care este actul III din Parsifal. Nu pot să spun că este o regie fiindcă nu ai cum să faci o regie în ateneu. Scena este complet ocupată de orchestră. Revenind la orchestră, aceasta va fi de proporţii wagneriene. Deci nu veți asculta o orchestră care intră în fosă. Chiar la teatrele mai mari, fosa nu este suficient de mare ca să intre în ea o orchestră wagneriană. Dar aici veți avea o orchestră de proporțiile celei care cântă la Bayreuth. Să sperăm că muzicienii vor deveni la fel de interesaţi și de pătimaşi față de această muzică aşa cum sunt eu.


De la eveniment la normalitate

Sunt puțin mirat că a face un act dintr-o operă care se cântă în mod natural și normal peste tot în lume (întreaga operă), este aici așa un mare eveniment. Îmi doresc să îl facem de mai multe ori să vină și restul operei, să devină o tradiție într-adevăr și să devină ceva normal. Am lucrat în ultimele luni la opera din Budapesta, unde am facut Parsifal integral de Paști. Este o operă care se face de Paști, datorită subiectului. Au fost puține repetiții, toată lumea o știa, producția era acolo de 35 de ani, se făcuse în  mod regulat în fiecare an. Era un eveniment pentru că nu se face oricând în timpul anului ci numai de Paști, dar nu o „mare descoperire. Era parte din viața muzicală, din obișnuințele publicului, care deja o cunoștea și venea cu multă plăcere. Vorbeau de cântăreţ, de sunetul orchestrei, de producţie, ş.a.m.d. Mi-aş dori ca această încercare pe care o fac cu filarmonica să fie un punct de plecare către o ceva ce va deveni  o tradiţie, să devină normală. Eu sper ca în viitor să putem oferi și actul I și actul II, să, toată piesa, apoi să prezentăm și o Walkyrie, lucruri pe care ar fi frumos să le auzim, care sunt parte dintr-o viață și o tradiție muzicală cât se poate de normale.

O şcoală pentru cântăreţi, dirijori, pianişti

Aş vrea foarte mult ca aceste evenimente şi această tradiție să fie făcute cu români, în primul rând cu orchestra şi corul, și, să sperăm  cu soliști români, pentru că voci, Doamne ajută, avem foarte multe, probabil și voci wagneriene, că doar nu ne-a limitat ADN-ul la Verdi și Puccini. Dar nu avem școală. Sper ca acest prim pas să creeze un interes pentru o școală. Am putea aduce oameni de afară care să lucreze la început cu cântăreții tineri, vreau să văd niște dirijori care să se apropie, pianiști care să se antreneze şii, încetul cu încetul, să devină ceva normal care să facă parte din viața muzicală,  se creeze o obișnuinţă în viața muzicală românească.
 Fără ca să  minimizez câtuși de puțin importanţa acestui concert, vreau ca el să devină un lucru normal şi care să fie făcut la nivel foarte, foarte înalt. Asta este foarte important! Să obţinem cel mai bun nivel posibil muzical. Nu vorbesc de producţie, fiindcă  nu pot să spun că aici este o producţie. Avem doar un mic ajutor ca să creeze o atmosferă. Dar sperăm să avem şi o producție, bineînțeles, nu la Ateneu, şi astfel să se creeze un început de tradiţie pentru cântăreți, pentru orchestră, pentru cor, pentru dirijorii tineri, pentru pianiştii corepetitori, ceea ce nu avem în prezent.

În momentul când se înţelege frumuseţea muzicii, îţi dai seama de ce vine şi pasiunea

Christian Badea despre Corul Filarmonicii

Încerc să dau o idee cu ceva care sună frumos şi sperăm ca oamenii să se entuziasmeze. Cel mai bun exemplu este aici. Am început să lucrez cu corul acum câteva sătpămâni. Barbaţii au cântat ok, dar nu prea erau convinși, nu prea știau „de unde să ia” acest cor dublu al Cavalerilor Mesei Rotunde, nu aveau referințe.  A trebuit să le explic multe lucruri, să mergem în sală la locul de la care vor cânta şi, încetul cu încetul, au început să priceapă. Şi s-a întâmplat ceva foarte frumos acum două zile, când, deodată, i-am lăsat să cânte singuri. Şi au cântat singuri cu o convingere și cu un sunet german, wagnerian, cu articulație, cu atenție la diferența dintre „wer” şi „wehrt”! S-a lucrat la detaliu și, sincer să spun, i-aș lăsa acum să cânte într-un teatru german fragmentul pe care îl știu ei pentru că l-ar cânta foarte bine. Nu fac un compliment, ci o comparaţie cu alte ansambluri cu care am lucrat și care erau specialiști în Wagner. Deci se poate!  În momentul când se înțelege frumusețea muzicii și ești „înăuntru”, în momentul acela îți dai seama de ce vine și pasiunea.  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă