Treceți la conținutul principal

Marșul pentru Basarabia: experiența mea

Părerile sunt împărțite printre locuitorii celor două actuale state (România și Moldova), dar vorbitori ai aceleiași limbi, în problema identitații Moldovei. 

Nu am vizitat niciodată Basarabia, însă de acest loc mă leagă... rădăcinile. Sunt urmașa unor refugiați din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Am fost crescută de bunici și mi-au fost povestite detaliile plecării, instrăinării, războiului și ale vietii luate de la zero. Am rude în Basarabia și m-am bucurat întotdeauna să le văd. Am rămas sensibila la problema unirii și am trăit cu speranța înfăptuirii ei în suflet.

 Am plâns mult timp dupa ce Doina și Ion Aldea Teodorovici au fost uciși în acel "accident", la puțin timp dupa ce Moldova devenise independentă. Interpretam cantecele lor oriunde puteam. Și eram pe atunci doar o fetiță de 14 ani. 

Între timp, odată cu mișcarile politice din acea zonă (și din actuala Românie), m-am resemnat. Familia mi-a explicat că românii de acolo fie s-au refugiat, fie au fost deportați sau ucisi, fie au fost îndoctrinați (limba "moldovenească" nu este limba română, de aceea o și scriem cu litere chirilice, Eminescu moldovenesc nu e Eminescu român, se spune "tișior" și nu "picior", românii sunt cotropitori etc.), așa că unirea e o cauză pierdută.

Totuși, ieri, pe 12 octombrie, am fost la marș. M-au convins entuziasmul campaniei și al prietenilor care au și ei strămoși acolo, peste Prut, dar și vârsta bunicii, care nu mai are putere să meargă la un astfel de eveniment.  

Am fost peste 10000 de oameni la marș, mulți tineri, frumosi, cu inimi curate. 1000 veniseră de la Chișinău. Dintre "staruri" mentionez pe Moise Guran și pe Doru Braia. Am văzut, am simțit, am trăit bucurie și speranță. Unul dintre vorbitori a spus: "Nici un politician nu poate aduce laolalta atâția oameni câți suntem acum aici."

Iată și câteva fotografii:
















































Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Misconception, misunderstanding and mistrust in education

During the last 10 years I have observed a huge cultural difference in relation to education and its place in two parts of the world: India and the Western Europe. Whilst in India education is seen as a vehicle for the evolution of the individual and of society, in the western world, the younger generation feels oppressed by it. Romania is a special case, since we are in the Eastern Europe, and hasn’t yet recovered from 45 years of communism, so here we have a blend of everything. First of all, most of us don’t understand the meaning of the term holistically, and are usually only thinking about formal education: traditional school However, education starts in the first years of our lives, se soon as we begin to imitate our parent’s behaviour, language, or reactions. We learn how to talk, how to walk, how to eat and how to clean our bodies. We learn how to relate to other children or to the adults we meet. In life, actually nothing is taken for granted. As individuals, we are a product