Treceți la conținutul principal

Anotimpurile lui Richard Galliano

Stagiunea abia încheiată a Orchestrei de Cameră Radio a fost una dintre cele mai inspirate, fiind plină de evenimente inedite. Ansamblul are o mare flexibilitate sonoră, stilistică şi chiar de statut, fiind când orchestră de tip mozartian, când formaţie de muzică veche, când grup de solişti, ceea ce le permite membrilor săi să interpreteze de la muzică veche până la cea a secolului XXI. Astfel, stagiunea 2013 - 2014 a început cu un concert cameral condus de violonistul Liviu Prunaru (fără dirijor pe podium), iar închiderea a avut ca solist o stea a muzicii clasice şi de jazz: acordeonistul Richard Galliano. În seara de 18 iunie, Sala Radio a devenit astfel neîncăpătoare pentru cei veniţi să asculte muzica interpretată de binecunoscutul artist. Concertul a fost dirijat de tânărul Gabriel Bebeşelea.
Muzicianul francez de origine italiană Richard Galliano este deopotrivă interpret, compozitor, orchestrator şi profesor, cariera sa fiind marcată de întâlnirea cu Astor Piazzolla în anul 1983. A realizat numeroase transcripţii şi lucrări originale pentru acordeon, iar înregistrările sale s-au bucurat de un succes imens, discul New York Tango primind numeroase premii.
Gabriel Bebeşelea este, la doar 27 de ani, dirijor principal la Opera din Iaşi. Talentul i-a fost remarcat la ediţia din 2010 a Concursului “Jeunesses Musicales”, unde a câştigat premiul I, iar în 2011 a fost titularul unei burse de asistenţă la Royal Concertgebouw Amsterdam.

Programul concertului din 18 iunie a reprezentat o provocare: Anotimpurile de Vivaldi versus Anotimpurile de Piazzolla. Dacă cele din urmă sunt scrise pentru bandoneon, versiunea realizată de Galliano după cele patru concerte pentru vioară şi orchestră de Vivaldi ne-a făcut pe toţi curioşi. Acordeonul este vocea tango-ului, însă cum poţi face un acordeon să sune baroc? Ei bine, Richard Galliano reuşeşte din plin acest lucru. Instrumentul său se transformă în muzica lui Vivaldi într-o orgă portativă cu posibilităţi tehnice şi expresive extinse.  Fără a face nici un compromis stilistic, muzicianul s-a adaptat perfect scriiturii, iar pasajele de virtuozitate au fost cântate într-un tempo ce îţi tăia răsuflarea, cu o acurateţe mecanică. Galliano a mărturisit că agilităţile sunt mult mai incomode decât pe vioară, însă acordeonul poate să transmită mai multă nostalgie. Prin aceste transcripţii, muzica lui Vivaldi a câştigat o versiune plină de culoare şi emoţie. În acelaşi timp, sonoritatea acordeonului a fost perfect încadrată de cele două viori care au avut intervenţii solistice (Anne Marie Ene şi Bogdan Vuluţă)
Concertele instrumentale au fost urmate în partea a doua a serii de cele patru tangouri Estaciones Porteñas (Anotimpurile din Buenos Aires). Piese independente scrise iniţial pentru bandoneon şi cvintet de coarde şi reunite sub acest nume, Anotimpurile lui Piazzolla dau o dimensiune implicată, pasionată faţă de cea contemplativă a lui Vivaldi. Anotimpurile, la fiecare dintre cei doi compozitori, semnifică lucruri diferite, potrivit esteticii şi preocupărilor timpului la care au fost scrise. În cazul lui Vivaldi sunt descriptive, înfăţişând timpul ciclic, transformarea naturii privită de mintea umană. Piazzolla exprimă trecerea prin dans. Un dans în care timpul este măsurat, ticăie, creează evenimente şi lasă urme. Spiritul care în muzica barocă este echilibrat, etern, meditativ este aici captiv în iţele jocului cotidian, trăind şi murind cu fiecare întâmplare. Galliano desfăşoară prin tonurile acordeonului un întreg set de afecte: tristeţe, resemnare, pasiune, durere, aşteptare. Cu aceeaşi pasiune au însoţit tiradele acordeonului pasajele solistice ale violonistei Anne Marie Ene şi ale violistei Eugenia Boboescu.
Şi dansul inimilor a trebuit la un moment dat să ia sfârşit. Publicul, care a ocupat şi o parte din scenă, nu a lăsat să se termine întâlnirea cu Galliano decât după trei bisuri. După finalul de stagiune din această neobişnuit de rece seară de iunie, vom aştepta cu nerăbdare următoarele concerte ale Orchestrei de Cameră Radio, care cu siguranţă ne vor fermeca prin distincţie şi culoare. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...