Treceți la conținutul principal

Discipolii Maestrului Jin Wang

În data de 10 aprilie 2014, la Institutul „Cervantes” din Bucureşti a avut loc cel de al doilea concert din seria Jin Wang and friends, susţinut de Orchestra de Cameră Cervantes. Au dirijat patru studenţi ai cursului susţinut de dirijorul austriac de origine chineză Jin Wang la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti:
Tudor Ciupeiu, Alexandru Ilie, Alberto Marcos Castilla, Andrei Ştefan Racu. Solişti au fost Alexandru Avramovici (clarinet) şi  Gaby Stănescu (vioară).
Cursul de dirijat este o binevenită iniţiativă a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Având o deschidere internaţională atât în privinţa profesorilor cât şi a studenţilor, cursul se adresează absolvenţilor de conservator care doresc să-şi dezvolte abilităţile şi tehnica de lucru cu orchestra. Prin cooptarea unui dirijor aflat în plină carieră pentru a îndruma tinerii aspiranţi la podiumul de orchestră, UNMB reuşeşte să umple un gol lăsat de sistem în învăţământul muzical european, în care  au posibilitatea de a preda mai degrabă cei care renunţă de timpuriu la viața scenică. Profesorii ne-mai-evoluând, se ajunge la o discrepanţă între ce se învaţă în facultate şi ce este necesar pentru o activitate  muzicală decentă.
            Proiectul pe care apreciatul dirijor Jin Wang l-a iniţiat împreună cu Institutul Cervantes din Bucureşti reuşeşte, pe lângă oferirea şansei de realizare a practicii dirijorale pentru studenţii săi, să promoveze solişti şi, la fel de important, creează posibilitatea pentru tinerii instrumentişti de a-şi consolida tehnica instrumentală în cadrul unei orchestre de cameră. Iată deci o nouă acţiune dedicată noii generaţii, după succesele înregistrate de Orchestra Română de Tineret şi de Fundaţia pentru Excelenţă în Muzică.  
Primul concert al seriei Jin Wang and friends a avut loc în data de 20 martie în sala Auditorium a Institutului Cervantes, având în program lucrări de Vivaldi, Mozart, Albeniz şi zarzuele. Pentru concertul din 10 aprilie, au fost alese lucrări de J. S Bach (Aria din Suita pentru orchestră Nr. 3), W. A. Mozart (Concertul pentru clarinet şi orchestră de coarde, Partea I şi Divertismentul în Re major k136), H. Villa-Lobos (Bachianas Brasileiras Nr. 5), A. Alvarez Alonso (Suspiros de España) şi A. Piazzola (Libertango şi Oblivion). Programul a avut astfel o secţiune clasico-barocă şi una hispano-braziliană, gândită astfel pentru a atinge trei țeluri: cel didactic, cel cultural şi cel comercial. Pentru punerea la punct a tehnicii gestuale şi pentru claritatea gândirii structurale, este foarte importantă abordarea repertoriului baroc şi clasic. Nu mai puţin importantă este pentru „curăţarea” intonaţiei ansamblului, care a avut şi unele momente mai puţin fericite.
„Vedetele“ serii au fost, desigur, cei patru dirijori. Cum concertele dirijate de Jin Wang constituie întotdeauna un eveniment, am avut cu toții așteptări de la discipolii săi. Au fost cu toții apreciați de public, dând dovadă de talent și dragoste pentru ceea ce fac. Experienţa şi-a spus cuvântul. Andrei Racu este profesor la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti” și  având colaborări cu orchestrele din țară, iar Alexandru Ilie colaborează cu Opera din Craiova și are chiar propria orchestră de cameră. Ambii s-au detașat prin rigoare în abordarea partiturilor şi control în colaborarea cu orchestra.  
Programul a conținut și piese „de acompaniament“ și soliștii au fost străluciți. Clarinetistul Alexandru Avramovici a oferit în pagina mozartiană momente pline de rafinament, realizate printr-un sunet foarte bun şi o frazare şi construcţie impecabile. Violoncelistul Mihai Grigore a impresionat, de asemenea, în solo-ul din Bachianas Brasileiras.
Maestrul și-a educat nu doar elevii ci și audiența, care a fost alcătuită în special din tineri. Programul a fost deopotrivă variat și accesibil. După meditația din debutul serii urmată de ghirlandele de bucurie mozartiene, pulsul parcă începuse să bată în ritmuri sud-americane.

Studenții-dirijori, după ce au trecut de filtrul propriei exigențe, al profesorului și al orchestrei, au înfruntat și ultima provocare: cel mai important examen îl dai în faţa publicului.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Trei fisuri invizibile care destramă comunitățile

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...