În stilul Hindustani

Namaste India 2013

Organizat de câteva ONG-uri, festivalul Namaste India are loc în fiecare an la Muzeul Satului din Bucureşti şi încearcă pe cât posibil să aducă, pentru cei pasionaţi şi pentru cei curioşi, elemente ale milenarei culturi, prin prezenţa artiştilor indieni recomandaţi de ICCR (Institutul cultural indian). Aflat doar la a patra ediţie, festivalul nu a fost scutit în anii trecuţi de kitsch, de pseudocultură şi mai ales de pseudo-spiritualitate. Se încearcă însă o rafinare a manifestării, cu toate ca europeanul este sensibil la senzaţional şi senzorial, nemaiauzind chemarea interioară de evoluţie spirituală.

Ediţia din acest an a avut ca eveniment de deschidere concertul de muzică clasică indiană susţinut de cântăreaţa Mahua Mukherjee şi percuţionistul Sanjay Kansa Banik împreună cu muzicienii români Anne Marie Ene (vioară), Mihai Sturza (flaut) şi Mihai Lupoaie (armoniu). A fost unul dintre cele mai reuşite spectacole de acest gen care au avut loc în România, o altă prezenţă memorabilă fiind cea a lui Amjad Ali Khan la Festivalul Enescu 2011. Cum arta şi spiritualitatea sunt nedespărţite, muzicienii prezenţi pe scena Namaste India în seara de 20 iunie sunt practicanţi ai disciplinei Sahaja Yoga

Mahua Mukherjee urmează linia şcolii Patiala Gharana şi a studiat stilul Hindustani (muzica clasică din Nordul Indiei) sub îndrumarea lui Pandit Ajoy Chakraborty, cel mai renumit exponent al acestei şcoli. Interpretul de tabla (instrument de percuţie acordabil alcătuit din două piese) Sanjay Kansa Banik urmează şcoala Benares Gharana, fiind discipolul lui Dulal Ch. Natto şi nota sa distinctivă o reprezintă execuţia ritmurilor cu mâna stângă la bayan (una din cele două piese al tablei). Anne Marie Ene, violonistă în Orchestra de Cameră Radio, a studiat mulţi ani în India stilul Hindustani cu Prof. Joy Shrivastava (şcoala Senia Gharana) şi Dr. Swarna Khuntia. Susţine recitaluri de muzică indiană dar şi de muzică de cameră în România şi în străinătate. Mihai Sturza a încercat în aventura sa muzicală mai multe instrumente indiene, printre care şi bansuri (flaut indian) la care a acompaniat interpretarea solistei în cadrul recitalului de la Namaste India. Mihai Lupoaie (oboist în orchestra Operei Naţionale din Bucureşti) a acompaniat la armoniu, instrument importat de indieni la începutul secolului al XX-lea şi care este folosit în special de muzicienii sufi (musulmani). 

Concertul a debutat cu un khayal în rag Bihag. Aşezată în centrul scenei, folosindu-se de un swaramandal (o mică harpă orizontală) pentru susţinerea fundamentalei (în locul tampurei), Mahua Mukherjee coordona tot ce se întâmpla pe scenă, intrările instrumentiştilor, tempo-urile, frazarea. După un alaap (improvizaţie vocalizată) meditativ, subtil, cu ornamentele microtonale specifice lui Rag Bihag a urmat bandishul (compoziţia propriu-zisă) din 2 părţi (shtai şi antara). După rag Bihag, am ascultat o compoziţie în rag Hamsadwani, un mod pentatonic  a cărui denumire se poate traduce ca „sunetul lebedei”. A urmat un bhajan (compoziţie strofică) în rag Bhairavi şi, pentru că anul acesta se aniversează 100 de ani de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Rabindranath Tagore, seara s-a încheiat cu un cântec compus de scriitorul bengalez şi care se numeşte Aguner Poroshmoni (Iluminează-mi sufletul cu flacăra divină).

Tânără dar având gravitatea unui maestru, Mukherjee nu abuzează de ornamente şi agilităţi pentru a face demonstraţii de virtuozitate, cu toate că vocea sa de un ambitus impresionant îi permite. Claritatea şi autenticitatea stilului sunt în prim plan, iar Mukherjee nu face compromisuri de natură structurală (renunţarea la secţiuni din compoziţie, în special a celei introductive - alaap) sau repertoriale (fusion, sau abordarea de lucrări ritmate) pentru a nu “plictisi” publicul. 

Prestaţia percuţionistului Sanjay Kansa Banik a fost spectaculoasă, impresionând cu tehnica impecabilă, agilitatea deosebită a mâinii stângi dar şi prin charisma sa. Banik nu este un acompaniator, ci un partener egal de scenă al cântăreţei. Ritmurile brodate pe talasurile muzicii hindustani, improvizaţiile calculate, matematice îmbinate cu frazele de asemenea improvizate ale lui Mukherjee au creat o polifonie complexă, un adevărat dans acrobatic al sunetelor. 

Merită menţionate de asemenea intervenţiile instrumentiştilor români. Mai experimentată în acest stil, Anne Marie Ene şi-a pliat lejer intervenţiile pe improvizaţia solistei, folosind inclusiv scordatura. Am putut admira în câteva momente timbrul dulce al flautului indian (Mihai Sturza), în timp ce armoniul lui Mihai Lupoaie susţinea construcţia melodică asemenea swaramandal-ului solistei. 

Deşi sonorizarea nu era cea mai fericită, concertul a fost o încântare. Autenticul a biruit comercialul, muzica având drept canale de exprimare oameni care au credinţa artei lor. Publicul nu poate reacţiona decât pozitiv, dovada fiind faptul că în locul bătăilor din palme şi a bâţâitului din picioare s-a instalat liniştea, manifestare onestă a respectului faţă de artist.

Felicitări trebuie adresate şi organizatorilor care au reuşit să-i aducă la Bucureşti pe aceşti muzicieni. Foarte inspirată a fost şi programarea festivalului în iunie, faţă de octombrie în anii trecuţi, întrucât natura a fost nu doar prietenoasă, ci chiar sugestivă.  În aerul cald şi umed, cu vegetaţia bogată şi viguroasă, cu fundalul de insecte ţârâitoare şi mierle, a fost reconstituită atmosfera post-musonică a Indiei.