Treceți la conținutul principal

După Bach

După seria de prelegeri cu muzică din stagiunea trecută intitulată Poveste pentru pianist şi măşti şi dedicată lui Chopin, pianistul Nicolae Dumitru propune un proiect educativ în cadrul unui turneu naţional sub denumirea Patimile după Bach. În seara de 5 martie 2013, când se împlineau 115 ani de la primul concert al orchestrei Filarmonicii din Bucureşti pe scena Ateneului, a avut loc în aceeaşi prestigioasă sală unul dintre aceste spectacole dedicate muzicii create şi inspirate de Johann Sebastian Bach.
Nicolae Dumitru este absolvent al Colegiului de Muzica „Gnessin” din Moscova şi a avut apariţii solistice alături de orchestre ca Filarmonica Academică de Stat din Moscova, Filarmonica din Chişinău, Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti, Orchestra Naţionala Radio, sau Orchestra Simfonică Nijni – Novgorod. De asemenea, a susţinut recitaluri în Suedia, Spania, Rusia şi România.
Discursul protagonistului a avut o componentă emoţională puternică, fiind totuşi dezavantajat de spaţiul deschis al sălii Ateneului, unde, spre deosebire de atmosfera intimă a Teatrului Act, orice declamator este obligat să domine audienţa. Şi Nicolae Dumitru a făcut-o.  Într-o primă parte în care a interpretat prelucrări pe teme de J. S. Bach, pianistul şi-a început prelegerea cu date istorice, punctând zilele de 5 martie (data morţii lui Prokofiev şi …Stalin) şi 21 martie (data naşterii lui J. S. Bach).  Interpretul a subliniat conexiunea marelui compozitor cu Divinitatea ca fiind factorul esenţial în supremaţia operei sale şi faptul că dorinţa de a atinge Absolutul i-a făcut pe Liszt sau Rahmaninov să se raporteze permanent la Bach. „Tânjirea după  Bach” a numit Nicolae Dumitru această căutare. Nu s-a putut însă răspunde la întrebarea: cât de conectaţi cu Divinitatea au devenit aceşti căutători? Dacă în cazul lui Bach există certitudinea şi, aş putea adăuga faptul că există de asemenea în cazul lui Händel, Vivaldi sau Mozart, înaintând în istoria muzicii se afirmă îndoiala, frământările, tensiunile, ambiţiile. Instrumentul de percepţie şi înţelegere a muzicii se schimbă cu fiecare epocă, trecând de la spiritual către emoţional, apoi mental, arta sfârşind în perioada contemporană fie în subconştient, fie în supra-conştient. 
Programul primei părţi a conţinut transcripţia pentru clavecin realizată de Bach a Concertului pentru oboi si orchestra de B. Marcello, Fr. Liszt - Variaţiuni pe tema coralului “Weinen, Klagen, Sorgen, Sagen” de J. S. Bach  şi  S. Rahmaninov – Preludiu, Gavotte şi Gigue după Partita în Mi major pentru vioară solo de J. S. Bach.
Cea de a doua parte a fost dedicată exclusiv muzicii lui Bach, pianistul interpretând Partita nr. 6 în mi minor .
Audienţa alcătuită preponderent din tineri a fost cucerită de pasiunea şi dedicarea cu care artistul şi-a spus monologul şi a interpretat paginile muzicale. Declarat “Omul Zilei” de Jurnalul Naţional, Nicolae Dumitru a transmis emoţie, a deschis ochii şi inima publicului descriind patimile şi nostalgia după ceea ce a fost pe de-a întregul Johann Sebastian Bach. Filarmonica “George Enescu”, după spectacolele dedicate exclusiv copiilor, şi-a asumat astfel rolul de educator şi pentru publicul adult.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...