Treceți la conținutul principal

Turangalîla în Festivalul „George Enescu”

Şi iată că minunea a avut loc! În momentul în care îmi puneam întrebarea dacă Turangalîla va mai fi vreodată cântată la Bucureşti, Festivalul Enescu mi-a făcut bucuria de a aduce simfonia lui Olivier Messiaen pe scena Sălii Palatului. Concertul a avut loc în seara zilei de 15 septembrie, iar dificila sarcină de a pune în scenă această lucrare i-a revenit Orchestrei Naţionale Radio sub conducerea tânărului James Gaffigan, având invitaţi pe Peter Donohoe la pian şi pe Cynthia Millar la unde Martenot. Din program a mai făcut parte La cathédrale engloutie de Claude Debussy orchestrată de Nikos Cristodoulou.
Compusă între 1946 şi 1949, Turangalîla este considerată cea mai valoroasă lucrare pentru orchestră după Sacre du printemps a lui Stravinsky (afirmaţia îi aparţine lui Serge Koussevitsky, cel care a comandat piesa pentru Orchestra Simfonică din Boston). Scrisă în 10 părţi şi folosind în mare parte structuri tradiţionale, simfonia aduce inovaţii în domeniul scriiturii muzicale, proprii limbajului muzical al lui Messiaen, aşa cum sunt folosirea ritmurilor palindromice (nonretrogradabile), recurgerea la celule ritmice provenind din muzica indiană antică (preluate din Encyclopédie de la musique et dictionnaire a lui Lavignac, care la rândul ei cita câteva pagini din cel mai important tratat indian din secolul al XIII-lea, Sangitaratnakara al lui Sarangadeva) sau scriitura pianistică în stil oiseaux – care nu este altceva decât transpunerea pe note a semnalelor (cântecelor) diferitelor păsări. Nici în domeniul sonorităţilor Turangalîla nu este lipsită de surprize. În afara compartimentului amplificat de percuţie, Messiaen introduce cu rol quasi-solistic undele Martenot, un instrument electronic inventat în 1928 de Maurice Martenot, capabil să creeze efecte foarte interesante, ce dau impresia de imponderabilitate, de transcendere în alte lumi. Lucrarea a avut premiera în decembrie 1949 sub bagheta lui Leonard Bernstein, cu Yvonne Loriod la pian şi Ginette Martenot la unde Martenot, iar prima audiţia în Franţa a avut loc la festivalul Aix-en-Provence pe 25 iulie 1950, cu Roger Désormière la pupitrul orchestrei naţionale.
Turangalîla nu este interesantă numai sub aspect muzical ci şi ca simbolistică, făcând parte din trilogia dedicată de Messiaen mitului Tristan şi Isolda (alături de ciclul de cântece Harawi pentru soprană şi pian şi de Cinq rechants pentru cor a cappella). Titlul lucrării provine din limba sanscrită, însemnând „cântec de dragoste, imn al bucuriei, timp, mişcare, ritm, viaţă şi moarte”. De asemenea, Turangalîla este unul din talas-urile (ritmurile indiene) citate de Lavignac în Enciclopedia sa, ritm folosit de compozitor în lucrare într-o formă modificată.
Revenind la spectacolul din 15 septembrie, pot spune că, privind din punctul de vedere al unui concert de muzică contemporană, a fost un succes, bucurându-se de mult mai mult public decât orice altă manifestare de acest gen. Totuşi, concertul nu a fost programat în seria celor dedicate muzicii secolului XX/ XXI, ci în ciclul „Mari orchestre” şi era firesc ca o lucrare atât de importantă să primească o asemenea atenţie. Interpretarea a fost o performanţă pentru Orchestra Naţională Radio, care nu mai departe de stagiunea trecută, a avut câteva concerte remarcabile. Îmi amintesc cu plăcere de operele în concert de Ravel dirijate de Julien Salemkour (asistentul lui Daniel Barenboim) a căror protagonistă a fost mezzosoprana Ruxandra Donose, sau de concertul dirijat de Cristian Mandeal, care l-a avut ca solist pe Nikolai Demidenko în Concertul Nr. 2 pentru pian de Rahmaninov.
Turangalîla este însă de o dificultate extremă, având pagini de virtuozitate la toate partidele. Dirijorul are o sarcină grea în încercarea de a descurca iţele ritmice şi armonice ale simfoniei, de multe ori în tempo-uri foarte rapide. James Gaffigan – dirijorul Orchestrei Simfonice di Lucerna şi dirijor invitat la Orchestrei Radiodifuziunii Olandeze – a avut curajul ca la numai cei 32 de ani ai săi să pună în scenă această lucrare.
Se poate afirma că la Sala Palatului Turangalîla a fost executată corect. Pasajele rapide, însă, în special în părţile a V-a şi a X-a, au fost nesigure, cu atacuri multiple şi cu viteze diferite între partide. Incompleta asimilare a lucrării a făcut imposibilă realizarea unei construcţii legate, aşa că nu am reuşit să determin viziunea dirijorului cu toate că gestul său era întotdeauna precis şi sugestiv.
Trebuie adresate felicitări compartimentelor de suflători, ale căror numeroase şi complicate momente solistice au fost executate fără nici un rateu.
Remarcabilă a fost prestaţia pianistului Peter Donohoe, iar timbrul ireal al undelor Martenot manevrate de Cynthia Millar a planat deasupra sonorităţii generale.
Deschiderea concertului din 15 septembrie cu La cathédrale engloutie nu mi s-a părut foarte fericită, deşi Debussy a reprezentat una din sursele majore de inspiraţie a muzicii cui Messiaen. Intenţia de a pune o lucrare mai accesibilă şi mai scurtă pe post de „aperitiv”, aşa cum afirma dirijorul în interviul publicat în revista festivalului, a fost bună, însă disproporţia între cele două lucrări a fost mult prea mare. Părea că pauza concertului a fost mai lungă decât piesa.
Nu voi insista asupra veşnicului refren al sonorităţii nefericite a Sălii Palatului, unde un scârţâit de scaun se poate auzi, dar un pianissimo la orchestră nu. Un alt aspect a fost însă mai supărător: atitudinea unei părţi a publicului. Pe toată durata festivalului, concertele de la Sala Palatului au fost asaltate de amatorii de cultură cu brand. Turangalîla a avut neşansa de a fi interpretată de o orchestră bucureşteană sub conducerea unui dirijor care nu a ajuns încă vedetă. În concluzie, publicul din categoria mai sus menţionată părăsea sala în timpul concertului, ceea ce nu s-a întâmplat când au fost cântate piese mai puţin accesibile, cum sunt poemul simfonic Prometeu de Scriabin sau mare parte a lucrărilor lui Enescu. Probabil nu este cunoscut faptul că Bolero de Ravel şi Carmina Burana de Orff, care umplu sălile de concert, au fost scrise cu 20, respectiv 10 ani înainte de Turangalîla. Este uimitor câte prejudecăţi sunt întâlnite chiar şi la muzicieni! În ciuda complexităţii, încărcătura tensională nu depăşeşte graniţele multor lucrări compuse în secolul al XIX-lea, iar atmosfera este una extrem de senzuală. Cu toate acestea, este foarte rar programată în România. Sper că motivul îl reprezintă doar dificultatea de a aduce pentru fiecare reprezentaţie undele Martenot cu tot cu interpret şi nu panica în faţa unei partituri pretenţioase.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Misconception, misunderstanding and mistrust in education

During the last 10 years I have observed a huge cultural difference in relation to education and its place in two parts of the world: India and the Western Europe. Whilst in India education is seen as a vehicle for the evolution of the individual and of society, in the western world, the younger generation feels oppressed by it. Romania is a special case, since we are in the Eastern Europe, and hasn’t yet recovered from 45 years of communism, so here we have a blend of everything. First of all, most of us don’t understand the meaning of the term holistically, and are usually only thinking about formal education: traditional school However, education starts in the first years of our lives, se soon as we begin to imitate our parent’s behaviour, language, or reactions. We learn how to talk, how to walk, how to eat and how to clean our bodies. We learn how to relate to other children or to the adults we meet. In life, actually nothing is taken for granted. As individuals, we are a product