Treceți la conținutul principal

Liviu Dănceanu: Homo videns

Cei ce urmăresc un spectacol de operă rareori se întreabă cum este scrisă muzica. Interesant este ce se întâmplă pe scenă. Publicul vrea sa audă în primul rând voci frumoase (de fapt, cam la asta se reduce un spectacol în România, uneori nici atât), iar dacă se poate ca primadona sa nu fie supraponderală, este de-a dreptul minunat. Desigur, scenografia şi regia sunt extrem de importante, altfel, ce rost mai are să se monteze un spectacol de operă, când este mult mai ieftin şi mai rapid să se cânte în concert.
Operele moderne şi contemporane au alte cerinţe şi alt public. Nu sunt rentabile pentru teatrele mari, nu pot fi programate de mai multe ori în stagiune pentru că s-ar cânta cu sala goală. Având statutul de proiect, se bucură însă de apreciere, public tânăr şi cel puţin curios. Atât Ultimele zile, ultimele ore a lui Anatol Vieru, cât şi Orestia II de Aurel Stroe au avut un succes imens.
Festivalul SIMN 2011 a lansat câteva lucrări scenice. Homo Videns compusă de Liviu Dănceanu a avut premiera în Sala Studio a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti în seara zilei de 24 mai. Ansamblul Archaeus Simfonietta dirijat de Vlad Conta, a coparticipat la desfăşurarea piesei regizată de Daniel Prallea – Blaga. Cei patru tineri solişti au fost pregătiţi de soprana Georgeta Stoleriu şi pianista Inna Oncescu. Soprana Anna Mirescu, mezzosoprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov şi basul Claudiu Şola au interpretat eroii reali sau „de pe sticlă” din tele – opera – balet a lui Liviu Dănceanu.
Ajunsă la capitolul „sinopsis”, mă văd în imposibilitatea de a descrie o acţiune. Este un decupaj din viaţa de zi cu zi, în care fiinţele umane nu acţionează, ci sunt martorii unui spectacol haotic – hipnotic, un decupaj din viaţa fiecăruia din noi. Omul este prins şi vegetează între două monitoare. Opera începe cu un gest reflex: deschiderea calculatorului. „Start”, „mozilla” „open”, „send”, „delete” sunt comenzile pe care le executăm de multe ori înainte de a coborî din pat.
Am putut recunoaşte personajele-cheie ale televiziunii: ştirista, prompterista, mondenul, reporterul, „artiştii” hip–hop, omul care îşi expune viaţa personală în speranţa obţinerii celebrităţii, politicianul-starlettă; episoadele din viaţa pe sticlă, de asemenea: ştirile de la ora 5, talk show-ul, divertismentul, reality show-ul, telenovela şi multă, multă publicitate (publi(ce)citate). Caracterul interactiv a fost dat de folosirea „prompterului” (planşe de carton) pentru public.
Interesantă mi s-a părut integrarea cameramanului (Virgil Oprina), a imaginii şi a dirijorului în acţiune. Pe ecran erau proiectate permanent prim planuri într-o mişcare continuă, ameţitoare. Figuraţia Anei Szekely (personaj mut) a fost extrem de sugestivă. În calitatea sa de prompter pentru public, era personajul lucid şi real al lucrării, deopotrivă „creierul” din spatele comediei şi singura fiinţă cu reacţie umană firească. Apariţiile regizorului Daniel Prallea Blaga s-au vrut simpatice, dar au fost mai degrabă cabotine.
Celor patru solişti, „muzicieni cu voce” aşa cum afirmă în notele de program profesoara Georgeta Stoleriu, nu li se pot aduce decât laude. Capabili să se descurce cu rigorile intonaţionale şi ritmice ale muzicii contemporane şi deopotrivă posesorii unor voci de foarte bună calitate (de multe ori i-am admirat în spectacole de operă sau în concerte vocal-simfonice), cântăreţii au oferit o interpretare interesantă şi au redat fiecare – deşi întruchipau personaje multiple – câteva tipologii. Astfel, am identificat preţioasa şi „intelectuala” interpretate de mezzosoprana Antonela Bârnat – cea mai experimentată dintre solişti – păpuşa isterică jucată de Anna Mirescu, superficialul şi charismaticul întruchipaţi de tenorul Nicolae Simonov şi „vocea naţiunii” scandată de basul Claudiu Şola.
Deşi grotescul este omniprezent în lucrare, nu el este cel care triumfă. Rezultatul prelucrării acestei idei năstruşnice este o muzică echilibrată, care nu abundă în stridenţe şi disonanţe, având chiar episoade ancorate în tradiţie, aşa cum este fugatto-ul din momentul „Eurofision”. Părţile solistice au fost cântate şi vorbite. Cu toate că este o operă şi că atenţia auditoriului este orientată spre planul vizual şi cu toate că ideea şi punerea ei în scenă sunt incitante, în 24 mai 2011 am ascultat muzică. Un lux, poate, într-un timp în care se tinde spre fuziune, sinteză, sincretism.
Cel mai interesant lucru la opera lui Liviu Dănceanu este faptul că adevăratul succes nu este cel contabilizat în sală, ci unul observabil în reacţia pe care o provoacă. Şocaţi de cât de adânc au intrat televiziunea şi internetul în viaţa noastră, poate vom încerca să trăim puţin înainte să ajungem să downloadăm vise.

PS. Ce bine că am terminat articolul la timp pentru a prinde emisiunea lui Mircea Badea!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Misconception, misunderstanding and mistrust in education

During the last 10 years I have observed a huge cultural difference in relation to education and its place in two parts of the world: India and the Western Europe. Whilst in India education is seen as a vehicle for the evolution of the individual and of society, in the western world, the younger generation feels oppressed by it. Romania is a special case, since we are in the Eastern Europe, and hasn’t yet recovered from 45 years of communism, so here we have a blend of everything. First of all, most of us don’t understand the meaning of the term holistically, and are usually only thinking about formal education: traditional school However, education starts in the first years of our lives, se soon as we begin to imitate our parent’s behaviour, language, or reactions. We learn how to talk, how to walk, how to eat and how to clean our bodies. We learn how to relate to other children or to the adults we meet. In life, actually nothing is taken for granted. As individuals, we are a product