Treceți la conținutul principal

Operă barocă la sala studio a Conservatorului


Aflat la cea de a treia ediţie, Festivalul Chei al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti a fost deschis în seara zilei de 5 aprilie 2011 de spectacolul clasei Prof. asoc. dr. Anda Tăbăcaru Hogea cu opera Alcina de G. Fr. Händel, dirijat de Adrian Butterfield (Marea Britanie). Soliştii, în mare parte studenţi ai anului II Master, au fost acompaniaţi de Orchestra Barockerilor (dirijor Adrian Buciu), care a folosit instrumente şi acordaj modern, excepţii fiind, bineînţeles, prezenţa clavecinului şi a lăutei.
Dirijorul invitat şi-a început formarea muzicală în calitate de corist al Catedralei St. Paul din Cambridge, absolvind ulterior Trinity College. În prezent, este Director muzical al Tilford Bach Society şi Director muzical asociat al Festivalului London Händel. Dirijează ansambluri ca London Händel Orchestra and Players şi Theatre of Early Music din Montreal, adesea conducând de pe poziţia de concert maestru/ solist. Discografia sa include atât înregistrări realizate în calitate de dirijor cât şi de violonist.
Scrisă pe libretul L'isola di Alcina atribuit lui Riccardo Broschi, libret inspirat de poemul epic Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, Alcina, o opera seria cu subiect fantastic, a avut premiera în 1735. Acţiunea are loc pe o insulă stăpânită de vrăjitoarea Alcina, care, pentru propriul amuzament, seducea străinii ajunşi pe teritoriul ei şi apoi îi transforma în plante şi animale. Vrăjitoarea este învinsă în cele din urmă de cei care îi caută pe cei dragi şi descoperă adevărul reuşind să treacă de iluzie.
Extrem de interesante au fost concepţia regizorală a Andei Tăbăcaru Hogea şi scenografia realizată de Anca Albani. Costumele moderne dar cu elemente de epocă şi proiecţiile video adaptate fiecărei scene, au fost elemente integrate în naraţiunea acestei opere. Trebuie menţionaţi aici asistenţii de decor Oana Micu şi Nevenka Todorovska şi asistenţii de costume Raluca Fraţiloiu, Ioana Nestorescu şi Elena Gheorghe, studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Designul perucilor a fost realizat de Andreea Săndulescu, iar mişcarea scenică de Monica Mihăescu – un alt punct forte al spectacolului, care îmbină elemente de dans baroc şi contemporan mai ales în planul figuraţiei, „animalele” şi „plantele” participând la desfăşurarea acţiunii.
De foarte multe ori, când vizionăm un spectacol pe scena operei naţionale, putem să remarcăm câteva voci frumoase, iar dacă partitura este deosebit de dificilă, câţiva interpreţi care au reuşit să cânte corect. Producţia studenţilor de la conservator pare să aducă speranţa unui spectacol de calitate, care să revigoreze scena profesionistă. Aflaţi, unii dintre ei, la început de carieră, cei şapte solişti au dovedit nu numai calităţi vocale şi tehnice, dar mai ales o bună înţelegere a stilului, cu toate că muzica barocă este obiectul de studiu al unui modul separat, iar profesorii de canto şi studenţii deopotrivă sunt interesaţi mai mult de opera din secolul al XIX-lea. Este meritul mai ales al celor care au asigurat pregătirea muzicală a studenţilor (Mihai Vârtosu şi Andreiana Roşca într-o primă fază şi Verona Maier şi Mihai Ghiga în etapa premergătoare lucrului cu orchestra).
Impresionant a fost modul în care soprana Rodica Vică a dat viaţă personajului principal. Solista a reuşit cu adevărat să vrăjească publicul prin bogăţia expresivă a interpretării, trecând cu uşurinţă de la control şi dominare la panică şi deznădejde. Rolul Alcina este provocator atât ca joc dar mai ales din punct de vedere vocal, cerând virtuozitate, lirism în anumite momente, accente dramatice în altele, evoluând de la trilurile hipnotice din prima arie la tonuri agresive susţinute pe vocalize ample.
Interpreta rolului Oberto, soprana Ana Cebotari a strălucit atât prin calităţile tehnice şi căldura vocală cât şi prin naturaleţea scenică, personajul fiind exponentul inocenţei care învinge jocul malefic al Alcinei.
Perechea Bradamante - Ruggiero (mezzosopranele Adina Secobeanu şi Emanuela Pascu) şi Melisso (basul Iustinian Zetea) au fost reprezentaţii altor două valori: dragostea şi înţelepciunea.
Simpatic a fost cuplul Morgana - Oronte interpretat de soprana Veronica Anuşca (Premiul I la ediţia din 2011 a concursului Maeştrii artei lirice) şi de tenorul Nicolae Simonov. Cei doi interpreţi au adus pata de culoare, elementul comic în desfăşurarea acţiunii, fiind întâi confuzi, induşi în eroare şi apoi puşi în faţa realităţii.
Singurele puncte în minus revin orchestrei, unde intonaţia nu a fost întotdeauna curată. Cu acest aspect rezolvat şi cu folosirea instrumentelor de epocă, reprezentaţia ar fi putut sta în picioare pe orice scenă europeană. Violonistul Mihai Ghiga a avut o contribuţie majoră, realizând momentele de solo.
A fost un spectacol convingător, a cărui derulare „a curs“ în ciuda multelor şi complicatelor pagini solistice (Alcina a avut nu mai puţin de 5 arii), echilibrat din punct de vedere tensional, colorat, tradiţional şi modern în acelaşi timp. Am asistat nu numai la succesul artiştilor, ci la triumful muzicii baroce în mediul artistic românesc, unde iniţiativele de acest fel aparţin doar unor entuziaşti. Este interesant cum proiectele ambiţioase ale Universităţii Naţionale de Muzică au parte întotdeauna de public numeros, entuziast şi satisfăcut, indiferent dacă este vorba de operă barocă sau contemporană, aşa cum a fost cazul spectacolului cu Orestia II de Aurel Stroe, prezentat în octombrie 2010.
Alcina de Händel va fi interpretată de aceiaşi tineri artişti în data de 7 mai a.c. pe scena Opere Naţionale din Bucureşti, sub conducerea dirijorului Adrian Buciu. Le dorim succes şi sperăm că producţia va fi integrată în următoarea stagiune!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serghei Rahmaninov: Vecerniile Op. 37

Creaţia religioasă a lui Serghei Rahmaninov cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur Op. 31 şi Vecerniile Op. 37, mărturii ale legăturii spirituale a compozitorului cu tradiţia ortodoxă rusă. Vecerniile sunt scrise în contextul obligaţiilor profesionale pe care Rahmaninov le avea în calitate de inspector  de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, poziţie în care trebuia să organizeze de evenimente muzicale pentru susţinerea materială a armatei ruse. Lucrarea fructifică cercetările realizate de compozitor sub îndrumarea lui Stepan Smolensky (căruia i-a şi dedicat acest opus), a manuscriselor de muzica religioasă rusească din secolele al X-lea, al XI-lea. Aceste cercetări se înscriu într-un curent de explorare a muzicii sacre ruse iniţiat de Ceaikovski. Vecerniile (de fapt muzica pentru Vecernie şi Utrenie ) au fost compuse în 1915 şi definitivate în doar două săptămâni, primind recunoaşterea criticilor şi a publicului şi, spre deosebire de Liturghie, acceptate

Dragă securistule,

Te cunosc de mult timp. M-ai vegheat încă de la concepţie. Mi-ai fost aproape şi ţi-am simţit ochiul vigilent în fiecare moment al vieţii mele, însă uneori situaţia ţi-a mai scăpat de sub control. Ţi-am simţit grija şi contribuţia la devenirea mea. Tu ai reuşit multe. Ai reuşit sa te strecori între soţ şi soţie, între frate si soră. Combini şi dezbini după bunul plac. Otrăveşti minţi şi suflete şi reuşeşti să-l faci şi pe un sfânt să se îndoiască de sine. Mi-ai fost coleg, învăţător, şef, amic, admirator, băgător în seamă, vecin, pisălog, hărţuitor. Ştiu ca nu ai vrut să-mi faci rău. Când eram mică, te interesau doar banii părinţilor mei. De asta de la 6 la 10 ani m-ai oprimat, m-ai descurajat, m-ai umilit şi ai pus graniţe creativităţii mele. De asta nu pedepseai pe copilul altui securist care aproape mă desfigurase. Tu ai fost permanent demonul care îmi descuraja părinţii. Tu le spuneai ca este o prostie să investească în proprii copii, lăsându-mă fără sprijin când aveam mai mare

Dictatura morţii

Nu, nu este vorba de Coreea de Nord, nici de Statul Islamic, nici măcar de Mama Rusie. Nu este vorba nici despre masoni, Biserica Catolica,  sionişti, reptilieni şi alte trăsnăi din teoriile conspiraţiei. Vedem pe posturile TV un soi de justiţie. Cazuri de corupţie, trafic de influenţă, tot felul de ilegalităţi ai căror autori (prezumtivi) sunt cercetaţi, poate condamnaţi. Există şi un organism care se ocupă de acest lucru. Dar ce se întâmplă în cazul incompetenţei? Incompetenţa nu este ilegală. Lucrurile merg şnur în acest caz. Lipsa  de strategie decurge din lipsa de viziune, care, la rândul ei, decurge din lipsa de idealuri. Oamenii fără idealuri (idealurile nu se referă la realizări personale) sunt oameni morţi. Suntem conduşi de oameni morţi, carcase biologice funcţionând pe bază de impulsuri electromagnetice, umplute cu mici interese ridicate la rang de obiective strategice.  Morţii nu vor face nimic pentru că nu-şi pot imagina nimic mai mult decât propria lor experienţă