Treceți la conținutul principal

Operă barocă la sala studio a Conservatorului


Aflat la cea de a treia ediţie, Festivalul Chei al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti a fost deschis în seara zilei de 5 aprilie 2011 de spectacolul clasei Prof. asoc. dr. Anda Tăbăcaru Hogea cu opera Alcina de G. Fr. Händel, dirijat de Adrian Butterfield (Marea Britanie). Soliştii, în mare parte studenţi ai anului II Master, au fost acompaniaţi de Orchestra Barockerilor (dirijor Adrian Buciu), care a folosit instrumente şi acordaj modern, excepţii fiind, bineînţeles, prezenţa clavecinului şi a lăutei.
Dirijorul invitat şi-a început formarea muzicală în calitate de corist al Catedralei St. Paul din Cambridge, absolvind ulterior Trinity College. În prezent, este Director muzical al Tilford Bach Society şi Director muzical asociat al Festivalului London Händel. Dirijează ansambluri ca London Händel Orchestra and Players şi Theatre of Early Music din Montreal, adesea conducând de pe poziţia de concert maestru/ solist. Discografia sa include atât înregistrări realizate în calitate de dirijor cât şi de violonist.
Scrisă pe libretul L'isola di Alcina atribuit lui Riccardo Broschi, libret inspirat de poemul epic Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, Alcina, o opera seria cu subiect fantastic, a avut premiera în 1735. Acţiunea are loc pe o insulă stăpânită de vrăjitoarea Alcina, care, pentru propriul amuzament, seducea străinii ajunşi pe teritoriul ei şi apoi îi transforma în plante şi animale. Vrăjitoarea este învinsă în cele din urmă de cei care îi caută pe cei dragi şi descoperă adevărul reuşind să treacă de iluzie.
Extrem de interesante au fost concepţia regizorală a Andei Tăbăcaru Hogea şi scenografia realizată de Anca Albani. Costumele moderne dar cu elemente de epocă şi proiecţiile video adaptate fiecărei scene, au fost elemente integrate în naraţiunea acestei opere. Trebuie menţionaţi aici asistenţii de decor Oana Micu şi Nevenka Todorovska şi asistenţii de costume Raluca Fraţiloiu, Ioana Nestorescu şi Elena Gheorghe, studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Designul perucilor a fost realizat de Andreea Săndulescu, iar mişcarea scenică de Monica Mihăescu – un alt punct forte al spectacolului, care îmbină elemente de dans baroc şi contemporan mai ales în planul figuraţiei, „animalele” şi „plantele” participând la desfăşurarea acţiunii.
De foarte multe ori, când vizionăm un spectacol pe scena operei naţionale, putem să remarcăm câteva voci frumoase, iar dacă partitura este deosebit de dificilă, câţiva interpreţi care au reuşit să cânte corect. Producţia studenţilor de la conservator pare să aducă speranţa unui spectacol de calitate, care să revigoreze scena profesionistă. Aflaţi, unii dintre ei, la început de carieră, cei şapte solişti au dovedit nu numai calităţi vocale şi tehnice, dar mai ales o bună înţelegere a stilului, cu toate că muzica barocă este obiectul de studiu al unui modul separat, iar profesorii de canto şi studenţii deopotrivă sunt interesaţi mai mult de opera din secolul al XIX-lea. Este meritul mai ales al celor care au asigurat pregătirea muzicală a studenţilor (Mihai Vârtosu şi Andreiana Roşca într-o primă fază şi Verona Maier şi Mihai Ghiga în etapa premergătoare lucrului cu orchestra).
Impresionant a fost modul în care soprana Rodica Vică a dat viaţă personajului principal. Solista a reuşit cu adevărat să vrăjească publicul prin bogăţia expresivă a interpretării, trecând cu uşurinţă de la control şi dominare la panică şi deznădejde. Rolul Alcina este provocator atât ca joc dar mai ales din punct de vedere vocal, cerând virtuozitate, lirism în anumite momente, accente dramatice în altele, evoluând de la trilurile hipnotice din prima arie la tonuri agresive susţinute pe vocalize ample.
Interpreta rolului Oberto, soprana Ana Cebotari a strălucit atât prin calităţile tehnice şi căldura vocală cât şi prin naturaleţea scenică, personajul fiind exponentul inocenţei care învinge jocul malefic al Alcinei.
Perechea Bradamante - Ruggiero (mezzosopranele Adina Secobeanu şi Emanuela Pascu) şi Melisso (basul Iustinian Zetea) au fost reprezentaţii altor două valori: dragostea şi înţelepciunea.
Simpatic a fost cuplul Morgana - Oronte interpretat de soprana Veronica Anuşca (Premiul I la ediţia din 2011 a concursului Maeştrii artei lirice) şi de tenorul Nicolae Simonov. Cei doi interpreţi au adus pata de culoare, elementul comic în desfăşurarea acţiunii, fiind întâi confuzi, induşi în eroare şi apoi puşi în faţa realităţii.
Singurele puncte în minus revin orchestrei, unde intonaţia nu a fost întotdeauna curată. Cu acest aspect rezolvat şi cu folosirea instrumentelor de epocă, reprezentaţia ar fi putut sta în picioare pe orice scenă europeană. Violonistul Mihai Ghiga a avut o contribuţie majoră, realizând momentele de solo.
A fost un spectacol convingător, a cărui derulare „a curs“ în ciuda multelor şi complicatelor pagini solistice (Alcina a avut nu mai puţin de 5 arii), echilibrat din punct de vedere tensional, colorat, tradiţional şi modern în acelaşi timp. Am asistat nu numai la succesul artiştilor, ci la triumful muzicii baroce în mediul artistic românesc, unde iniţiativele de acest fel aparţin doar unor entuziaşti. Este interesant cum proiectele ambiţioase ale Universităţii Naţionale de Muzică au parte întotdeauna de public numeros, entuziast şi satisfăcut, indiferent dacă este vorba de operă barocă sau contemporană, aşa cum a fost cazul spectacolului cu Orestia II de Aurel Stroe, prezentat în octombrie 2010.
Alcina de Händel va fi interpretată de aceiaşi tineri artişti în data de 7 mai a.c. pe scena Opere Naţionale din Bucureşti, sub conducerea dirijorului Adrian Buciu. Le dorim succes şi sperăm că producţia va fi integrată în următoarea stagiune!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...