Treceți la conținutul principal

Sărbători corale

Aniversare, Crăciun, muzică sud-americană, entuziasm, culoare, sunt câteva dintre lucrurile care rămân în minte după concertul Corului Academic Radio din seara zilei de 9 decembrie 2010. După ce Corul Filarmonicii a sărbătorit 60 de ani de la înfiinţare, era rândul mai bătrânului ansamblu să-şi răsplătească publicul la cei 70 de ani împliniţi. Făcând parte din seria de evenimente programate cu ocazia Zilei Internaţionale a Cântului Coral, concertul a fost contrapunctat de lansarea în foyerul sălii de concerte a CD-ului cu Oratoriul bizantin de Crăciun „Naşterea Domnului” de Paul Constantinescu, editat de Casa Radio, eveniment la care, în afara protagoniştilor (Dirijorii Horia Andreescu şi Dan Mihai Goia, cvartetul solistic alcătuit din soprana Sanda Şandru, mezzo soprana Claudia Codreanu, tenorul Ionel Voineag şi basul Pompei Hărăşteanu) a luat cuvântul muzicologul Valentina Sandu Dediu.

Revenind la scenă, aş putea spune că alegerea muzicii Sud-americane pentru un astfel de eveniment a fost un lucru inedit, programul conţinând, pe lângă Misa Criolla şi Navidad Nuestra de Ariel Ramirez, lucrări ale unor compozitori quasi-necunoscuţi: Oscar Luis Santos Basso, Adrian Cuello Piraquibis, David Nino, Emilio Murillo. Acompaniamentul a fost realizat de Dan Teodorescu şi Constantin Aolăriţi (percuţie), Dragoş Şerbănescu (contrabas) şi Carmen Săndulescu (pian), cărora li s-au alăturat câţiva membri ai corului, aceştia având posibilitatea de a-şi arăta talentele „ascunse”: Angi Tănase – acordeon, Liviu Ofiţeru - vioară, block-flöte, Adrian Ilie - vioară, Aurel Frangulea - chitară, Petre Fârtăţescu – chitară. Pentru susţinerea părţilor solistice, au fost invitaţi artiştii sud americani stabiliţi în România - Wladimir Pesantez (Ecuador) şi Hector Lopez (Mexic) – dar şi doi membri ai corului: tenorul Nicolae Simonov, prezent din ce în ce mai des ca solist în concerte vocal simfonice, şi baritonul Cornel Popuşoi.

Aşadar, o sărbătoare în familie, fără prezenţa vreuneia din cele două orchestre ale Radioului, fără un repertoriu pretenţios, dar interpretat cu bucurie, cu un dirijor entuziast şi dedicat. Binevenită a fost pata de culoare adusă de soliştii sud – americani, Hector Lopez - solist al operei din Bucureşti - strălucind in Misa Criolla. Am remarcat prestaţia lui Aurel Frangulea în ipostaza de chitarist, artistul făcând faţă cu brio cerinţelor partiturii.

Felicitările, elogiile şi diplomele onorifice din partea Asociaţiei Naţionale Corale din România au fost aduse de către preşedintele acesteia, dirijorul Voicu Enăchescu, alături de cele oferite de Orchestrele şi Corurile Radio.

Deşi atât scopul creării, cât şi activitatea curentă ale Corului Academic Radio o reprezintă concertele vocal-simfonice, ansamblul a avut de-a lungul celor şapte decenii, alături de Corul Naţional de Cameră Madrigal, o contribuţie importantă în promovarea muzicii româneşti, atât prin activitatea scenică, dar şi prin multele înregistrări realizate. Multe prime audiţii şi-au găsit astfel drumul către public în interpretarea Corului Radio. Evoluând sub conducerea dirijorilor Dumitru D.Botez, Gheorghe Danga, Dumitru D. Stancu, Constantin Petrovici, Emanuel Elenescu, Alexandru Sumski, Carol Litvin, Aurel Grigoraş şi Dan Mihai Goia, distinsul ansamblu a realizat turnee în Italia, Bulgaria, Grecia, Cipru, Spania şi Israel, iar repertoriul variat cuprinde atât lucrări vocal-mfonice, cât şi madrigale, poeme, balade şi miniaturi.

Meritând mai multă amploare, atenţie şi consideraţie, concertul Corului Academic Radio a fost un reuşit exerciţiu de adaptare, o adiere proaspătă, o ieşire din zona convenţionalului, iar reacţia publicului nu putea fi mai îmbucurătoare, cu toţii dorind să vedem în următoarele decenii ce poate să ofere sărbătoritul. La multe succese!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Handbook for Adult Life

Chapter Three: I Am So Worried Or, How to Successfully Spiral Without Actually Helping Anyone Let’s talk about a classic adult maneuver: the Grand Performance of Worry. You know the one. Something bad happens—someone’s in trouble, someone needs help—and instead of jumping into action, you offer... worry . Big, loud, beautifully hand-wringing worry. Oscar-worthy concern. Bravo. But here’s the kicker: what exactly are you doing with all that worry? Does it stop the bleeding? Pay the bills? Solve the crisis? Nope. It just kind of floats there, useless and dramatic, like a scented candle in a house fire. Of course, we all feel worried sometimes. That’s human. But let’s be honest: some of us are out here treating worry like it’s a job title. “Yeah, I was really busy today—had a full schedule of catastrophizing from 10 to 4.” And deep down, what’s the goal here? Is it support—or is it the social media soft launch of your empathy brand? You post: “Ugh, I’m just SO heartbroken right now ...