Treceți la conținutul principal

Ravi Shankar - regele sitarului

Sâmbătă, 5 decembrie a.c., Nehru Park situat într-o zonă selectă din New Delhi, Chanakyapuri, a găzduit concertul lui Ravi Shankar şi al fiicei acestuia, Anushka Shankar.
Originar din Bengal (Nord-Estul Indiei), descendent al unei familii cu tradiţie în cultură, Ravi Shankar este binecunoscut pentru spectacolele de fusion din anii ’60 realizate în colaborare cu violonistul Yehudi Menuhin sau cu The Beatles. Autor de concerte pentru sitar şi orchestră, duo-uri pentru vioară şi sitar, lucrări pentru diferite instrumente soliste şi muzică de film, Shankar a fost un liant între Est şi Vest, primind distincţii atât din partea statului Indian, cât şi premiul UNESCO şi trei premii Grammy. Este poate cel mai important promotor al muzicii clasice indiene prin turneele mondiale realizate în anii ’70 şi ’80. Director muzical la All India Radio în anii ’50, Ravi Shankar a avut chiar şi un mandat de senator în Parlamentul Indiei la finele anilor ’80.
Nu a avut, însă, întotdeauna critica de partea sa. Muzicologii indieni îl consideră, în ciuda celebrităţii sale, cabotin. În muzica clasică indiană, nu virtuozitatea este urmărită în primul rând, ci efectul estetic strâns legat de precizia intonaţională. Este necesar de precizat că intonaţia este netemperată, însă extrem de bine definită şi corectitudinea executării ornamentelor microtonale reprezintă cheia unei bune interpretări.
Concertul din seara zilei de 5 decembrie a fost organizat de Societatea de Promovare a Muzicii Clasice Indiene în rândul Tinerilor (Society for the Promotion of Indian Classical Music and Culture amongst Youth - Spic-Macay) în cadrul proiectului Music in the Park - Delhi. Ravi şi Anushka Shankar au fost acompaniaţi de Rikhi Ram şi Sanjay Sharma la tanpura (instrument cordofon folosit pentru susţinerea isonurilor), Bickram Ghosh, la tabla (instrument tradiţional de percuţie acordabil, alcătuit din 2 piese, specific pentru Nordul Indiei).
După un scurt documentar în care au fost prezentate viaţa şi începutul carierei muzicianului şi după ceremonia de aprindere a lămpii, au fost audiate în interpretarea celor doi sitariştri raga Purvi Kalyan şi un Raag Maala, însemnând „ghirlandă de ragas”. Raga reprezintă esenţa muzicii indiene, termenul traducându-se „colecţie de sunete având conţinut estetic”, iar în practică situându-se la graniţa dintre scară muzicală şi temă. Impropriu, termenul de raga denumeşte şi un gen muzical de factură cultă, în care interpretul are un rol foarte important, compoziţia propriu-zisă reprezentând doar scheletul pe care acesta improvizează. Ghirlanda de raga a fost însoţită de cea de tala, sau construcţiile ritmice din muzica clasică indiană.
Ambele ragas în stilul Hindustani – stilul muzicii clasice din Nordul Indiei – au fost alcătuite din secţiunile Alap, Jhor, Gat, Jhala şi Vilambit. Alap constă din enunţarea sunetelor ragasului şi improvizaţie fără suport ritmic. Percuţia intră de la a doua secţiune, conturând ritmuri din ce în ce mai complexe şi mai rapide.
Aflat într-o formă fizică excepţională, muzicianul care anul viitor va împlini vârsta de 90 de ani a încântat audienţa cu improvizaţiile realizate în tempo-uri moderate. Ne-am fi dorit ca fiica sa să facă demonstraţii de virtuozitate, însă strategia construcţiei spectacolului şi prezenţa Maestrului probabil că nu au permis acest lucru. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa percuţionistului Bickram Ghosh, care în partea a doua a concertului şi-a arătat pe deplin agilitatea. Degetele sale magice au creat improvizaţii de o viteză aproape ireală, oferind publicului momentul de extaz. Au existat şi scurte momente de nesincronizare, în care polifonia incidentală creată evoca mai mult lumea jazzului, decât pe cea a culturii multimilenare indiene.
Plasarea concertului în parc nu a fost o soluţie fericită din punct de vedere al sonorizării, însă de decenii muzica indiană nu se mai cântă natural, neamplificată, ocupând săli din ce în ce mai încăpătoare.
Poate că acest concert nu a oferit, din cauza vârstei înaintate a protagonistului, prea mult din ce a fost cândva Ravi Shankar, iar cunoştinţele limitate de muzică indiană nu-mi permit să apreciez cât de „în stil” au fost câtate cele două ragasuri, însă satisfacţia de a fi respirat în prezenţa unei legende a muzicii şi a celui mai bun ambasador al ţării sale va rămâne mult timp în memoria celor care au fost binecuvântaţi de Mama Indie în acest început de decembrie.

Comentarii

Catzaua a spus…
Cred ca Norah Jones este a doua fiica a lui Ravi Shankar,dovada a talentului prezent in familia Shankar dar si a diversitatii muzicale abordat de membrii ei.
As fi vrut sa ascult/vad acel concert.

Postări populare de pe acest blog

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...

Despre tăcere, adevăr și moralitate: ce fel de comunitate vrem?

 România este, poate mai mult decât alte locuri, o țară în care tăcerea a fost ridicată la rang de virtute, iar exprimarea adevărului a ajuns să fie tratată ca un act de agresiune. Moralitatea, stima de sine, echilibrul între inimă și rațiune — toate par astăzi sub asediu, în special în comunitățile care ar trebui să funcționeze pe baza unor valori clare și sănătoase. În decursul a peste trei decenii de activism, atât în România cât și în afara granițelor, am observat cum oameni bine intenționați au fost marginalizați pentru că au ales să spună adevărul. Cei care au avut curajul să semnaleze derapaje morale sau abuzuri au fost adesea etichetați drept “conflictuali” sau “negativi”. În realitate, au fost agresați de către cei care se simțeau vizați. Imoralitatea a fost tolerată. Au fost relații în interiorul comunităților — unele asumate, altele nu — dar judecata a fost aplicată selectiv: cei lipsiți de influență au fost excluși, în timp ce cei „bine conectați” au fost iertați și c...

Trei fisuri invizibile care destramă comunitățile

  Ne plac ideile de comunitate, apartenență, prietenie. Ne plac inițiativele frumoase, colectivele care „fac ceva bun”, grupurile care se strâng în jurul unui ideal – fie el cultural, civic, spiritual sau educațional. Și totuși, trăim într-o lume în care comunitățile reale sunt fragile. Se destramă rapid, fără scandaluri majore, dar cu o uzură lentă și tăcută.  De ce? Iată trei cauze subtile – dar decisive – care slăbesc comunitățile din interior. Nu vin din afară. Le generăm noi înșine, uneori fără să ne dăm seama. Compromisul etic și toleranța față de impostură Un ecosistem social începe să se fisureze atunci când valorile declarate nu mai sunt susținute de fapte. Când se tolerează comportamente toxice sau nedemne „pentru că persoana e importantă”, pentru că „are rezultate”, pentru că „dă bine”. Problema nu e că apar derapaje – asta se întâmplă în orice grup uman. Problema apare când ele sunt mascate, ignorate sau justificate prin duble standarde. Adevărul devine...