Treceți la conținutul principal

Mediocritatea nu este condamnată la moarte

„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann. Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare.

Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public.

Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem distinge binele de rău, valoarea de impostură. Ideea că „nimeni nu este perfect” și că perfecțiunea nu ar putea fi atinsă este o scuză convenabilă pentru stagnare și ne-a fost impusă de bisericile creștine. Dar Iisus nu a murit pe cruce pentru a ne valida neputințele, ci pentru a arăta că perfecțiunea există și este accesibilă omului.

Așadar, cine sunt oamenii cu adevărat valoroși? Nu cei care mimează moralitatea, ci cei care pot sta în picioare în fața unor încercări serioase. Sunt cei care sfințesc locul. Oamenii care ridică nivelul în jurul lor, fără să-și vândă conștiința pentru un avantaj mărunt. Am cunoscut perfecțiunea întrupată. Există! Perfecțiunea nu este un mit, este un proces real, demonstrabil, vizibil și viu! Cu condiția să nu ai idei fixe despre cum ar arăta.

Totuși, puțini ajung acolo pentru că noi înșine ne punem piedici. Unii, avizi de roluri de lideri, nu renunță la propriile orgolii și devin prizonierii celor care îi lingușesc. Alții se aliniază docil celor care au urcat pe scări de conjunctură și absorb defectele acestora, ajungând să le perpetueze. Unii se agață cu disperare de mediocritate, convinși că dacă era o problemă ar fi fost deja loviți de consecințe, însă rezultatele vin întotdeauna cu întârziere, ca factura finală.

În numele toleranței se acceptă devieri morale, minciuni, superficialitate și comportamente toxice. Rezultatul este inevitabil: orice comunitate sau instituție care acceptă mizeria din afară în interior sfârșește prin a se distruge singură. Iar faptul că acest lucru nu s-a întâmplat încă în civilizația noastră nu este un semn de sănătate. Repetăm istorii de mii de ani.

Societatea nu este un club unde fiecare intră cu gunoiul adus de acasă. Nu este o petrecere, nu este un loc unde „merge și-așa”. Este un organism viu, care se menține în viață prin valori, nu prin compromisuri. Este jenant ca după 35 de ani de democrație și de experiențe umane și profesionale, oamenii să se lase manipulați de impostori, să confunde falsitatea cu eleganța, kitschul cu libertatea de expresie, superficialitatea cu buna dispoziție și servilismul cu respectul.

Nu ne-am săturat de impostură? Ar trebui să simți când ești manipulat, când cineva te flatează pentru un interes, când ți se spune un lucru dar se gândește altul, când omul din fața ta nu este ceea ce pretinde. Asta se simte în voce, în privire, în comportament, nu e nevoie de studii sofisticate pentru a recunoaște falsul.

În loc ca oamenii integri să influențeze societatea, copiem modelul politic: câte un aranjament, câte o funcție dată pe prietenie, câte un scandal mușamalizat, câte o amantă. Astfel de devieri repetate nu sunt viață socială normală, ci autodistrugere.

Mediocritatea nu este condamnată la moarte, nu este nici măcar ilegală, dar condamnă la moarte: condamnă instituții, condamnă comunități și condamnă, în cele din urmă, însăși capacitatea noastră de a aspira la ceva înalt.

Recomand să mergeți la TNB să vedeți piesa Procesul lui Eichmann (sau la ONB când va fi reluată). Următoarea reprezentație este pe 16 ianuarie

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare de dragoste : mai mult decât un concert, o experiență imersivă Belle Époque

  Într-o metropolă în care orchestrele tradiționale definesc agenda culturală prin stagiuni permanente și repertorii standardizate, concertul Scrisoare de dragoste de la Biserica Anglicană propune o experiență artistică diferită, translatând măiestria interpretativă intr-un concept inovator, ce depășește tiparele și convențiile lumii muzicii clasice. Pe 15 martie, vom călători în universul lui Mahler, cu toată   frumusețea efervescentă a romantismului și rafinamentul Belle Époque, într-un decor arhitectural al începutului de secol XX. Concertul „Scrisoare de dragoste” devine astfel o aventură multisenzorială în care muzica spune o poveste despre iubire, căutare spirituală și idealurile umane. Dacă marile săli de concerte impresionează prin amploare sonoră, concertul nostru surprinde esența subtilă a muzicii romantice și o aduce în intimitatea ascultătorului. Programul include selecțiuni din Simfonia nr. 4 și celebrul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, lucrări ...

Valentine's sau Dragobete?

Sărbătoarea iubirii, sărbătoarea îndrăgostirii, cu rădăcini în Creștinismul timpuriu, ziua Sfântului Valentin, despre care se spune că era preot și căsătorea soldații romani în secret, a devenit un festival al cumpărăturilor în veritabilă competiție cu perioada Crăciunului. Dragobete are origini precreștine, iar legenda spune că era fiul Babei Dochia, iar obiceiurile au legătură cu logodna și cu sosirea primăverii. Astfel că două celebrări legate de întemeierea familiei, una creștină și una păgână, au devenit curse de shopping, imagini ale romantismului cu orice preț sau ale unei tradiții fabricate. Pe care să o alegem? Nici una! Pentru că iubirea nu este limitată la două zile pe an și nu este rezervată doar pentru cupluri. Profesorul meu de română din liceu comenta la un moment dat:   Iubirea despre care Dante a spus că "mișca Soarele și celelalte stele" nu este cea dintre Ion și Măria.  Pentru cei care încă nu și-au găsit „jumătatea”, nicio problemă! Nu este nevoi...

Când liniștea are subtitrare

Nu am putut funcționa niciodată în zgomot. Nu cel sonor — ci acel zgomot mental, difuz, apăsător, care vine dintr-o informare haotică, dintr-un flux de opinii mai tare decât realitatea însăși. Pentru mine, „normalitatea” nu a însemnat niciodată jurnalul de la ora 19. Obiceiul de a urmări știri sau talk-show-uri apare doar în prag de alegeri, în vreme de criză sau revoltă — Colectiv, Ordonanța 13, războiul din Ucraina. Diminețile mele încep, de ani buni, cu jurnale în franceză sau reportaje în germană. Nu e un simplu capriciu cultural, ci o necesitate profesională, iar conectarea la spațiul european — și mai ales francofon, în ultimii ani — e parte din munca mea și din identitatea mea de artist. Uneori încerc să gândesc în franceză, alteori în germană — în funcție de perioada de studiu sau de contextul în care lucrez. Dar mereu este vorba despre un alt nivel de înțelegere: mai adânc,  lucid, ancorat în sens. Serile se încheiau cu teatru radiofonic — un obicei de a adormi în compania...