„Mediocritatea nu este condamnată la moarte”, spune avocatul apărării în piesa lui Motti Lerner, Procesul lui Eichmann. Adolf Eichmann a fost un criminal de război, o rotiță esențială într-un mecanism care pornea de la Hitler și se încheia în lagărele de exterminare.
Astăzi, mediocritatea este aproape venerată. Este împinsă în față cu tupeu, uneori prin alianțe subtile între cei care o practică și care se susțin reciproc. Fiecare proiectează propriile idei asupra societății și asupra comunităților în care intră: unii cred că totul este permis, alții sunt obsedați de ierarhii și vor să urce cu orice preț, iar alții chiar înțeleg sensul real al unei comunități. Nu-mi dau seama dacă sunt mulți sau puțini, pentru că nu toți se exprimă în spațiul public.
Realitatea nu stă în confortul material, nici în emoțiile trecătoare și nici în jocurile de imagine. Realitatea stă în principii. În integritate, în responsabilitate, în respect și în muncă. Numai printr-un sistem interior curat putem distinge binele de rău, valoarea de impostură. Ideea că „nimeni nu este perfect” și că perfecțiunea nu ar putea fi atinsă este o scuză convenabilă pentru stagnare și ne-a fost impusă de bisericile creștine. Dar Iisus nu a murit pe cruce pentru a ne valida neputințele, ci pentru a arăta că perfecțiunea există și este accesibilă omului.
Așadar, cine sunt oamenii cu adevărat valoroși? Nu cei care mimează moralitatea, ci cei care pot sta în picioare în fața unor încercări serioase. Sunt cei care sfințesc locul. Oamenii care ridică nivelul în jurul lor, fără să-și vândă conștiința pentru un avantaj mărunt. Am cunoscut perfecțiunea întrupată. Există! Perfecțiunea nu este un mit, este un proces real, demonstrabil, vizibil și viu! Cu condiția să nu ai idei fixe despre cum ar arăta.
Totuși, puțini ajung acolo pentru că noi înșine ne punem piedici. Unii, avizi de roluri de lideri, nu renunță la propriile orgolii și devin prizonierii celor care îi lingușesc. Alții se aliniază docil celor care au urcat pe scări de conjunctură și absorb defectele acestora, ajungând să le perpetueze. Unii se agață cu disperare de mediocritate, convinși că dacă era o problemă ar fi fost deja loviți de consecințe, însă rezultatele vin întotdeauna cu întârziere, ca factura finală.
În numele toleranței se acceptă devieri morale, minciuni, superficialitate și comportamente toxice. Rezultatul este inevitabil: orice comunitate sau instituție care acceptă mizeria din afară în interior sfârșește prin a se distruge singură. Iar faptul că acest lucru nu s-a întâmplat încă în civilizația noastră nu este un semn de sănătate. Repetăm istorii de mii de ani.
Societatea nu este un club unde fiecare intră cu gunoiul adus de acasă. Nu este o petrecere, nu este un loc unde „merge și-așa”. Este un organism viu, care se menține în viață prin valori, nu prin compromisuri. Este jenant ca după 35 de ani de democrație și de experiențe umane și profesionale, oamenii să se lase manipulați de impostori, să confunde falsitatea cu eleganța, kitschul cu libertatea de expresie, superficialitatea cu buna dispoziție și servilismul cu respectul.
Nu ne-am săturat de impostură? Ar trebui să simți când ești manipulat, când cineva te flatează pentru un interes, când ți se spune un lucru dar se gândește altul, când omul din fața ta nu este ceea ce pretinde. Asta se simte în voce, în privire, în comportament, nu e nevoie de studii sofisticate pentru a recunoaște falsul.
În loc ca oamenii integri să influențeze societatea, copiem modelul politic: câte un aranjament, câte o funcție dată pe prietenie, câte un scandal mușamalizat, câte o amantă. Astfel de devieri repetate nu sunt viață socială normală, ci autodistrugere.
Mediocritatea nu este condamnată la moarte, nu este nici măcar ilegală, dar condamnă la moarte: condamnă instituții, condamnă comunități și condamnă, în cele din urmă, însăși capacitatea noastră de a aspira la ceva înalt.
Recomand să mergeți la TNB să vedeți piesa Procesul lui Eichmann (sau la ONB când va fi reluată). Următoarea reprezentație este pe 16 ianuarie
Comentarii