Parsifal la Ateneu – de cealaltă parte a scenei

 Am aflat pe la începutul anului că se va cânta în stagiunea Filarmonicii „George Enescu” actul al treilea din Parsifal de Richard Wagner sub conducerea dirijorului Christian Badea. Concertele au avut loc în zilele de 14 şi 15 mai la Ateneul Român.

 Fiecare experienţă de lucru cu maestrul Badea se poate transforma în lecţie, în şcoală, iar membrii Corului Filarmonicii au simţit acest lucru şi au învăţat să-l folosească pentru propria lor creştere începând cu Requiemul de Verdi din 2011. 

Foto: Dragoş Cristescu

Datele pe care le aveam cu vreo 2 -3 săptămâni înainte de concert se încadrau în limitele cunoscute şi, oarecum, de rutină. Lucrarea nu s-a mai cântat pe scena Ateneului, dar piese de anvergură, chiar în primă audiţie, au tot fost programate la Filarmonica din Bucureşti. Însă în momentul în care am aflat cine sunt soliştii, am înţeles că producţia cu Parsifal nu avea să fie doar un foarte bun concert de stagiune. În distribuţie erau anunţaţi Stefan Vinke, Eric Halfvarson, Levente Molnár şi actriţa Maia Morgenstern.

Când vezi înregistrări cu puneri în scenă ale marilor teatre de operă, chiar şi în live-stream în cinematograf, nu poţi avea, cu toată măreţia spectacolului, acelaşi sentiment ca atunci când artistul respiră lângă tine. Şi pe Stefan Vinke şi Eric Halfvarson i-am putut urmări în Inelul Nibelungilor la ediţia trecută a Festivalului „Enescu”. Deşi în trecutul vieţii culturale bucureştene publicul putea vedea aceiaşi artişti în festival şi în stagiuni, în ultimii ani acest lucru nu a mai fost posibil din mai multe motive, subfinanţarea instituţiilor muzicale fiind unul dintre ele.  Aşa că o revedere a acestor muzicieni colosali, care ne-au lăsat muţi de admiraţie acum doi  ani, a creat un val de entuziasm. Cei mai mari solişti wagnerieni ai momentului erau programaţi în stagiunea filarmonicii noastre.

Conferinţa de presă a dezvăluit câteva din secretele producţiei de la Ateneu.  Regie, regie de lumini, prezenţa actriţei Maia Morgenstern in rolul Kundry, personaj care în cel de al treilea act nu are de intonat decât două cuvinte, în rest fiind nevoie de gest, mimică, mişcare. Decorul îl constituia însăşi clădirea Ateneului, devenit pentru o săptămână Templu al Graalului.

Presa miza pe unicitatea evenimentului şi pe prezenţa Maiei Morgenstern. Iubitorii muzicii lui Wagner pariau pe solişti. Dirijorul pe absolut tot ce avea să evolueze sub bagheta lui: în afara soliştilor, de aducerea cărora s-a ocupat personal, pe orchestră, despre care a afirmat că are afinitate pentru muzica lui Wagner, pe corul pregătit de Iosif Ion Prunner şi, mai ales, pe sine.

Şi se intră în linie dreaptă

Marţi are loc prima repetiţie cu solişti. Primim o lovitură din partea lui Levente Molnár, care anunţă că, din motive de sănătate, nu va putea participa. Vinke şi Halfvarson sunt prezenţi, îşi interpretează rolurile fără partitură, impecabil. Orchestra şi corul sunt antrenaţi în ceea ce devenea viziunea lui Christian Badea

Vine ziua de miercuri, cu repetiţia generală. Trebuie găsit urgent un interpret cel puţin la fel de bun pentru rolul Amfortas, iar Christian Badea îl găseşte.

Baritonul Béla Perencz ajunge direct de la aeroport la repetiţie şi, din momentul în care intră în scenă şi cântă primele fraze, realizăm că …tot răul a fost spre bine. Amfortas întruchipat de artistul maghiar este deja încadrat în spectacol, iar spectacolul este definitivat. Cei din asistenţă au reacţionat:  „Ştiam că va fi un eveniment, dar nu credeam că va fi astfel...”.

Nu-mi amintesc să mai fi avut simţit o asemenea tensiune, o asemenea acumulare emoţională în aşteptarea unui concert. Am fost martor al întregii munci, al pregătirilor, al repetiţiilor şi parte din aceste forţe puse laolaltă în construcţia concertului-spectacol.

Despre cum au fost cele două seri de concert, au povestit Anca Florea şi Alexandru Pătraşcu. Experienţa unui interpret ce asistă la un spectacol poate fi diferită, acesta ajungând, chiar din poziţia de spectator, să trăiască fiecare frază în parte. Ca participant activ, fenomenul se accentuează, poţi să ajungi în simbioză cu cel ce cântă lângă tine. Respiri cu el, transpiri cu el,  îi simţi vocea, susţii frazele împreună cu el de parcă le-ai cânta tu însuţi. Eric Halfvarson (Gurnemanz) făcea sala Ateneului să vibreze cu armonicele vocii sale, Vinke, întruchipându-l pe Parsifal, aducea triumful inocenţei cu timbrul său luminos şi penetrant, iar Béla Perencz devenea un Amfortas dramatic, sfâşietor şi deznădăjduit, totul sub ochii noştri, cu noi alături. Toţi cei trei eroi wagnerieni erau înfăţişaţi impecabil, dar interpretarea lui Halfvarson a constituit sublimarea întregii partituri solistice. Prezenţa a trei muzicieni de acest calibru ar fi, poate, suficientă pentru a asigura succesul chiar şi pe scenele importante. Însă nu pentru Christian Badea. În cazul lui Wagner, partea interesantă din punct de vedere muzical este rezervată orchestrei, iar Orchestra Filarmonicii nu a mai fost cea de cu o săptămână sau două înainte. Având pe Cătălin Desagă pe post de concert maestru şi dirijat de Badea, ansamblul bucureştean a fost capabil de transfigurare, de detaliere, de construcţie şi devenire. Au cântat Wagner cu adevărat. Despre cor, maestrul Badea deja vorbise la conferinţa de presă. Am fost acolo, am cântat, iar sunetul nostru venea în finalul operei de nicăieri, în timp ce Graalul lumina cupola Ateneului. Lumina era decor,  personaj, iar publicul devenea participant în acest ritual de sfinţire a scenei, ein Bühnenweihfestspiel.

Pentru unii a fost o minune. Pentru alţii un efort uriaş cu un rezultat pe măsură. Totul a fost altfel decât de obicei, iar acest „altfel” ar putea deveni normalitatea, fără teamă, fără a mai constitui o provocare. Fie ca ceea ce s-a întâmplat în acea săptămână la Ateneu să fie un reper şi nu o singularitate. Fie ca ea să nu fi trecut în van.  Amin!